PRIN MUNCĂ ŞI TALENT ŞI-A FĂCUT MONUMENT
Vasile Cepoi, doctor habilitat în medicină, profesor universitar

     „... Deşi mă aflu la o vârstă respectabilă, mă trezesc deseori cu gândurile involuntar duse la startul vieţii, la acea baştină de dor – Ochiul Alb. Am observat că amintirile din copilărie sunt cele mai precise, ele reflectă cu lux de amănunte şi fidelitate fenomenele observate, aşternute cândva pe pânza imaculată a memoriei. „Ştampila” pusă pe suprafaţa terenului curat păstrează imaginea clară a fenomenelor observate, ce au avut loc mulţi ani de-a rândul, păstrând toate nuanţele evenimentelor la care adulţii, deseori, nu atrag atenţia. Trebuie de accentuat că viitorul sănătos şi merituos al lui Nicolae Testemiţanu s-a format într-o familie de cultură înaltă. Părinţii săi, oameni oneşti şi gospodăroşi, au creat condiţii dintre cele mai favorabile pentru creşterea normală şi instruirea copiilor. Tot ce au văzut bun de la părinţi, aceştia din urmă au împrumutat şi au aşezat la baza firii lor. Natura, de asemenea nu a fost zgârcită şi i-a dăruit lui Nicolae capacităţi şi calităţi dintre cele mai bune. În satul Ochiul-Alb toţi îl cunoşteau şi profund îl stimau pe moş Andrei Testemiţanu, taică său, om înţelept şi părinte exemplar. Deşi era doar cu cinci ani mai învârstă, îmi părea o fire maturizată înainte de timp. Pentru noi, cei care frământam împreună cu el colbul uliţelor din sat, ne părea mereu că-i un băiat deosebit, care pretutindeni era în fruntea tuturor, deci, calităţile de lider le avea în sânge. Deoarece am trăit un timp într-o mahala, fireşte ne întâlneam destul de des, căci satul nu e oraş – acolo toate se văd, toate se cunosc de comunitate. Îl vedeam mereu binevoitor, ne întâlnea cu zâmbet şi vorbe bune, ne povestea ce a mai citit ori ce film a mai vizionat, căci pe atunci era o mare bucurie să prinzi filmul adus din raion la clubul din sat. Aşa se întâmpla că în multe cazuri ne susţine şi îndruma la nevoie.
     Erau calităţi cultivate, se vede, de acasă. În fiecare curte de ţăran erau mulţi copii, la moş Andrei vre-o şase, la noi – încă mai mulţi. Câţi Dumnezeu îi da, atâţia erau, dar la maturitate ajungeau mai puţini. Cu câtă străduinţă este îngrijit copăcelul, în speranţa că va creşte repede şi va da roadă bogată. Astfel, a fost educat şi dumnealui de părinţi, cu dăruire sufletească şi iubire: îi plăcea de mic să aibă cu el, chiar şi când se ducea cu vaca sau cu caii la păscut câteva cărţi, noi cei din mahalaua horodiştenilor luând exemplu şi dorind să-i semănăm în comportament. Întotdeauna, când ne întâlneam, mă întreba ce mai fac părinţii mei, dacă sunt sănătoşi. Chiar şi când învăţa mai pe departe, nu ne uita: venind în vacanţă de la liceu ne vizita şi se interesa de soarta noastră. Era firească, creştinească şi mult preţuită de noi, copiii, dar şi de părinţii mei această atitudine. Am observat că luminoasa deschidere spre lume a avut-o toată viaţa, lucru care l-a înfrumuseţat şi onorat.
     ... Şcoala câmpului am trecut-o mai întâi la coada vacii; nopţile celea cu clar de lună la păscutul cailor aveau un farmec deosebit. Fiind vecini cu loturile de pământ, unde noi şi fraţii testemiţeni munceam din copilărie, găseam totdeauna timp de relaxare şi joacă. Port în memorie un caz cu totul ieşit din comun din acei ani. Era o zi frumoasă de vară şi plină de năduf – cu mare alai şi gălăgie copilărească ne scăldam cu toţii în iazul ce se afla pe lotul nostru de pământ. Eu, în vîrstă de 7-8 anişori la un moment m-am îndepărtat prea mult de mal, atingând cotele adânci ale iazului. Era cît pe ce să mă înec şi, spre norocul meu, Nicolae a observat zvâcnetul şi chinul meu, sărind fără a ezita în ajutor, salvându-mi viaţa. S-a aruncat în lac şi m-a scos în braţe dobă de apă la mal. Deseori dau pas gândirii să lunece la acel moment, întrezărind în toată măreţia sa în salvatorul meu de atunci un adevărat erou.
     El întotdeauna a fost organizatorul şi inspiratorul distracţiilor noastre. Toţi observau cît de rapid şi interesant se dezvoltă lucrurile în preajma sa, ceea ce a şi determinat faptul că el era înconjurat deseori de prieteni cu doi-trei ani mai în vârstă decât dânsul.
     Cu câtă admiraţie îl priveam în primăvara lui 1944, când dumnealui a devenit învăţător pentru clasele primare la şcoala din sat. Cât pe ce să-mi fie învăţător; când am plecat la şcoală, cel care m-a luat sub bagheta sa a fost N.A.Rotaru, căci Nicolae Testemiţanu plecase deja la studii, pare-se, după clasele liceale trecuse la şcoala medie din Bălţi. Au trecut anii, şi pe Nicolae îl vedeam tot mai rar, deoarece hotărâse să se facă medic, învăţa la facultate. Pentru sat a fost o noutate, căci până la dumnealui nimeni dintre ochialbeni nu obţinuse o diplomă de medic. Exemplul celor doi fraţi testemiţeni a fost de bun augur, peste câţiva ani şi din curtea casei noastre am plecat doi fraţi spre medicină. Apoi pilda a fost molipsitoare – o cohortă întreagă de săteni de-ai noştri au preferat această profesie umană, dar şi destul de complicată. Încă Pitagora spunea: „Dacă sunteţi întrebat: care dintre toate ştiinţele necesită mai multă înţelepciune?, să răspundeţi fără echivoc - medicina”
     Veneau împreună amândoi acasă în vacanţă, Nicole şi Petru, cel mai mic frate fiind foarte dinamic, vorbareţ şi sociabil. Prima etapă a studenţiei dumnealor a coincis cu cei doi ani de foamete crâncenă, Nicolae venea şi vedea cum satul se topea. Mureau copii şi bătrâni cu nemiluita. Petru Testemiţanu, fratele său, a fost poate unicul om din satul nostru care a contabilizat tragedia: ştiu că împreună cu un prieten din mahalaua struzenarilor au tot umblat, scriind într-un caiet pe toţi care plecase în nefiinţă din pricina foametei, de care am aflat mai târziu că ar fi fost organizată, dirijată de pigmeii timpului. La război căzuseră cu moarte de eroi 80 de feciori, acum foametea cosise aproximativ de zece ori mai mult – adică opt sute de suflete. Am impresia că ni-i memoria prea scurtă: mulţi din trăitorii de atunci, nemaivorbind de cei mai de încoace, au uitat de acele mari grozăvii...
     A mai trecut ceva timp: eram un puştan, dar parcă-l văd pe Nicolae Testemiţanu povestind uneori la seratele de la bibliotecă sau de la club momente interesante, pe alocuri destul de hazlii din călătoriile întreprinse în lumea albastră. În studenţie, ca unul dintre cei mai merituoşi studenţi, pleca uneori în excursie prin necuprinsa URSS; de la dumnealui am auzit prima dată despre Ermitajul din Sankt - Petersburg, despre Iasnaia Poleana lui Lev Tolstoi, despre Grădina publică Copou din Iaşi etc. Şi acum stau uneori şi meditez: de unde oare într-un simplu fecior de ţăran se trezise atâta curiozitate, dorinţă de a cunoaşte tainele şi frumuseţea lumii. Despre acel talent organizatoric incontestabil al său nici nu mai vorbesc. Participa la multe foruri ale universităţii din partea tineretului studios, fapt pentru care beneficia de o simpatie deosebită din partea rectoratului şi a profesorilor. Mi-am dat seama mai apoi, când devenisem de asemenea student la medicină, că şi-n alte instituţii de învăţământ superior numele său este deja cunoscut.
     ... Dispunea de capacităţile intelectuale deosebite, logica de fer a gândirii, cumpătul interior, dragostea ce o purta semenilor îi făcea pe toţi să-l asculte şi să se apropie de el. Lucrând mai mulţi ani în organizaţiile de tineret, da dovadă de adevărat fler în stabilirea relaţiilor cu oricine, mai ales cu lumea de la sate. Filosoful grec Pitagora afirma: „Gândurile trebuie să hrănească vorbele, iar vorbele să îmbrace cuvintele. Purifică-ţi gândurile şi cuvintele vor avea mai multă forţă.”
     Ajutorul pe care d-lui îl oferea multor persoane se simţea că venea din suflet şi nicidecum nu te făcea să te simţi umilit şi înjosit, chiar te făcea să fii încrezut că te bucuri de un suport oferit necondiţionat. Odată ce ai avut ocazia să intri în discuţie cu el, rămâneai plăcut emoţionat mult timp şi îţi doreai să-l cunoşti mai bine, să-i fii prieten... În anii studenţiei Nicolae Testemiţanu a fost preşedinte al organizaţiei sindicale, apoi, de acum când era la catedră, ales secretar al comitetului comsomolist al Institutului de Medicină. Deţinea concomitent diferite funcţii în conducerea tineretului din raionul Krasnoarmeisk, cum se numea pe atunci raionul Buiucani de astăzi, din comitetul orăşenesc Chişinău. Dânsul obişnuia să fie înconjurat de studenţi, care i se adresau cu diverse rugăminţi: bunăoară, să-i ajute să primească burse, să obţină permisiuni pentru reexaminare la unele obiecte sau să se aranjeze cu traiul în cămin etc., etc. Şi toate aceste rugăminţi erau de obicei îndeplinite. În cazul când simţea că nu va putea realiza propunerile şi doleanţele studenţilor, le lămurea totdeauna sincer şi deschis – de ce anume cutare sau cutare lucru nu-i în stare să-l ducă la capăt în termenii optimi, cum dorea colectivul studenţesc. Niciodată nimeni nu a spus că i s-a adresat cu vre-o problemă şi nu a fost lămurit, susţinut, ajutat.
     Când eram deja student la anul trei, consăteanul meu mi-a fost diriginte de grupă, pare-se pe atunci având funcţia de asistent la catedra Chirurgie Generală. Venea totdeauna în grupă cu informaţii foarte clare, avea grijă ca, pe lângă manuale, bibliotecă, să găsim timp şi pentru teatru, cinematograf. Mă mândream în faţa colegilor cu faptul că avui onoarea să ne ducem copilăria pe acelaşi meridian, de ce nu aşi recunoaşte-o?! Întâlnirile cu dirigintele grupei era un prilej de bucurie; mi-a plăcut totdeauna democratismul său, erudiţia, bunătatea, acea încredere ce o avea în noi. Depunem eforturi sporite pentru a ţine cadenţa la învăţătură, fapt care-l bucura. Majoritatea colegilor de grupă erau eminenţi.
     Ulterior, Nicolae Testemiţanu a devenit şef al Spitalului Clinic Republican. În această poziţie s-a manifestat ca un organizator iscusit şi a oferit un ajutor enorm bolnavilor din regiunile rurale. Teza sa de doctor în ştiinţe medicale a fost consacrată tratamentului chirurgical al fracturilor osoase cu utilizarea unor broşe speciale. Am asistat cu mare interes la şedinţa consiliului ştiinţific, condus de prof. N. Starostenco, unde dl Nicolae Testemiţanu şi-a susţinut teza de doctor în medicină. A repurtat un succes mare. În consecinţă a făcut totul pentru a nu se reţine la cele obţinute. Era tânăr şi cutezător.
     Problemele ştiinţifice, de regulă, se rezolvau într-un program bine chibzuit prin aplicarea multiplelor şi variatelor metode, reieşind din scopul propus, şi cu obţinerea rezultatelor favorabile, care ofereau posibilităţi reale de aplicare în practica medicală. Aşa au fost studiate metode noi de tratament a fracturilor scheletale. Ulterior, Nicolae Testemiţanu şi-a dedicat activitatea introducerii multor inovaţii în organizarea serviciului de ocrotire a sănătăţii. O atenţie susţinută a acordat organizării şi ameliorării serviciului medical specializat, precum şi a serviciului de urgenţă în spaţiul rural. Ceea ce a reuşit dumnealui să facă în câţiva ani, altul nu obţine într-o viaţă. Aproape că nu a fost spital în Republica Moldova, care să nu fi primit ajutor şi în care nu s-ar fi discutat detaliat toate problemele ce apăreau în organizarea şi prestarea serviciului medical optimal pentru populaţia de la sate. Noi am fost martori la schimbările esenţiale în serviciul ocrotirii sănătăţii care s-au produs, datorită eforturilor iniţiate de către Nicolae Testemiţanu. Şi chiar dacă cei din vârful piramidei, slugoi ai regimului totalitar, au vrut să-l frângă, să-i taie ascendenţa, dumnealui a fost şi a rămas ministru al sănătăţii poporului.
     Mi-l amintesc bine şi din perioada rectoriei sale. Era stimat şi admirat, se bucura de o apreciere deosebită din partea colectivului studenţesc şi a celui profesoral. În anul 1959 am plecat la Moscova la doctorantură, la finisarea căreia am primit invitaţia rectorului Institutului de Medicină din Chişinău să revin în ţară pentru a-mi continua activitatea la una din catedrele de terapie. Nu am putut să dau curs acelei invitaţii, deoarece exact în timpul cela mă transferasem la Institutul de Reumatologie al Academiei de Ştiinţe Medicale din Moscova în calitate de colaborator ştiinţific. Aici mi se deschidea o perspectivă destul de ispititoare. Ne întâlneam cu dumnealui tot mai rar, dar de fiecare dată, îmi spunea că trebuie să mă întorc la baştină, deoarece Moldova permanent are nevoie de specialişti.
     În anul 1981, cînd am susţinut teza de doctor habilitat, mai bine zis am editat şi am prezentat la Riga monografia „Bolile coloanei vertebrale”, am avut ocazia să mă întâlnesc cu mulţi profesori, cu rectorul universităţii de acolo, ba chiar am fost primit şi de ministrul Sănătăţii de acolo dl Vistas Kanep, care mi-au spus foarte multe cuvinte frumoase despre profesorul Nicolae Testemiţanu. Se bucura acolo de o stimă colosală. După cum m-au informat, dumnealui a avut ocazia, ca şi mine, să susţină anterior teza de doctor habilitat tot la Riga. Ca să vedeţi, cum se întâmplă: doi ochialbeni au fost extrem de onoraţi de aceşti adevăraţi fraţi letoni, scriind pe răbojul timpului momente importante ale biografiei, clădindu-şi într-un fel credinţa mare în activitatea de cercetare.
     Mulţi ani, aproape trei decenii, am muncit în cadrul Academiei de Medicină a Uniunii Sovietice, având prin urmare deplasări în republicile unionale şi în toate ţările socialiste. Atunci şi acolo am înţeles că numele şi opera lui Nicolae Testemiţanu sunt cunoscute departe de hotarele Moldovei. Unde nu mă duceam, când aflau că sunt moldovean, imediat se interesau de sănătatea fostului ministru al Sănătăţii, de activitatea sa la acea oră. Se vede, prin acea deschidere a sa către lume, prin talentul său nepereche în organizarea sistemului de ocrotire a sănătăţii, dumnealui îşi făcuse un foarte bun nume.
     Ca să beneficiezi de recunoaşterea şi chiar dragostea populaţiei, trebuie ca fiecare cetăţean să simtă această iubire pe care o porţi pentru ţară, această incomensurabilă dragoste de profesie, şi necesitate ingenuă de a ajuta oamenii la nevoie. Prin aceasta e şi măreţia sa – dumnealui nu şi-a aparţinut sie, ci poporului. Nu sunt defel declarative aceste fraze, când e vorba de acea personalitate neordinară. Multe, mai drept toate acţiunile sale cu caracter social au urmărit numai şi numai acest scop: de a apropia medicina cât mai strâns de popor. Se ştie, relativ într-o perioadă scurtă, profesorul Nicolae Testemiţanu a educat o pleiadă mare de specialişti, majoritatea dintre care astăzi activează în diferite domenii ale medicinii în calitate de profesori, colaboratori ştiinţifici şi doctori (traumatologi-ortopezi, chirurgi, conducători în serviciul medicinii publice). A lansat un sistem nou de organizare a asistenţei medicale, bazat pe o concepţie bine lucrată şi pusă la punct. Steaua sa a strălucit chiar din etapa copilăriei, lucru pe care am dorit să-l comunic - tot ce a reuşit să facă trebuie de preluat şi dus mai departe...
     În 1986, fiind la Moscova, am aflat că profesorul Nicolae Testemiţanu s-a stins din viaţă. Am fost şocat pentru că nu-mi venea să cred că decedase la vârsta aceasta, fiind încă om sănătos şi puternic. El aidoma unui luceafăr a luminat pe bolta medicinii naţionale. Sunt convins că la acea oră de doliu, multe persoane din cohorta medicilor şi nu numai au simţit un gol în suflete – s-a dus pe calea neîntoarcerii o făclie, un titan al neamului. În amintirea şi inimile multor consângeni dumnealui a lăsat o urmă de om eminent: deştept, educat, erudit, versat în profesie şi mărinimos.”