OM CU LITERĂ MARE
Constantin Ţâbârnă, doctor habilitat în medicină, profesor universitar, membru de onoare a AŞ a RM, şeful clinicii de Chirurgie a Spitalului Municipal "Sfânta Treime"

    
                   Soarele este mai puţin strălucitor, când se arată iarăşi după zile de furtună, decât virtutea care învinge o persecuţie îndelungată şi plină de invidie.
(Titus Livius)


    "... Ambii au fost chirurgi. Şi buni chirurgi. Ambii au fost eliberaţi din funcţii pentru una, dar motivându-se alta. Vă închipuiţi, acel transnistrean, Ipatie Sorocean, a fost suspectat şi învinuit de naţionalism, doar numai de aceea că, chipurile, ţinea prea mult la studenţii moldoveni, că le repartiza acestora, pe foametea ceea cumplită, mai multe cartele pentru hrană, adică pentru pâine şi puţină untură de peşte. În procesele verbale de la şedinţa biroului c.c. al p.c.m. au scris cu totul alta – că nu a indicat în autobiografie adevărul despre taică-său, considerat chiabur, om care ar fi exploatat aspru ţăranii pe la Valea Hoţilor, sat din raionul Ananiev, azi Ucraina. Lui Nicolae Testemiţanu, de asemenea, i-au atârnat eticheta de naţionalist, dar l-au eliberat din minister pentru unele nereguli, adică din politica de cadre greşită, pe care o ducea instituţia sub conducerea sa.
    O să mă opresc aici niţel la primul rector, despre care se ştie prea puţin, dar care a avut merite foarte mari: a luptat pe front şi a fost de două ori rănit la cap, la demobilizare i s-a propus postul de vice-ministru al Sănătăţii pentru problema cadrelor. De unde cadre de medici în perioada imediat postbelică? Cei câţiva specialişti din Basarabia se refugiase peste Prut, situaţia era jalnică. Atunci, prin cercurile de sus prinse a se vehicula versiunea că Leningradul nu vrea să primească înapoi Institutul nr.2 de Medicină (profesori şi studenţi), refugiat în 1942 în Kislovodsk. Viceministrul Sorocean a sesizat cu precizie momentul, a zămislit şi a scos repede prin Guvern o petiţie către Consiliul de Miniştri al URSS. A plecat cu ea la Moscova, pentru a obţine acordul metropolei la transferul în Moldova a instituţiei nominalizate. Era o idee foarte îndrăzneaţă, dar combatantul – chirurg, maiorul Sorocean s-a dovedit a fi om cu caracter şi a luptat până-n pânzele albe pentru izbândă. A stat câteva zile şi nopţi în hotel la Moscova, până i-a fost creată undă verde la Kremlin. La ora 2.00 după miezul nopţii, l-a primit V. M. Molotov, preşedintele Consiliului de Miniştri al U.R.S.S., care i s-a părut un om necăjit şi obosit. I-a expus pe scurt scopul vizitei, Molotov atenţionându-l că din povestea aceasta poate să iasă ceva dacă partea moldovenească face faţă următoarelor condiţii: a) dispuneţi de condiţiile necesare pentru a primi pe toţi studenţii şi corpul didactic; b) asigurarea cu material didactic veţi primi-o din partea unor instituţii de acelaşi profil din Moscova, Kiev, Minsk; c) de vor parveni din Moldova plângeri, vă vom pedepsi potrivit tribunalului revoluţionar. Fireşte, demnitarul moldovean a căzut cu toate condiţiile de acord, raportând milităreşte că totul se va face la cel mai înalt mod. Deci, a doua zi, având la mână documentul râvnit, a plecat pe calea aerului la Kislovodsk, unde timp de aproape o săptămână întreagă a convins profesura că mai frumos colţ pe pământ decât Moldova nu există.
    Iată cum s-a ajuns ca în continuare Testemiţanu, eu şi mulţi, mulţi alţi copii de moldoveni să ajungem medici, să trecem şcoala ceea aspră, dură, dar şi mult prea durabilă din acea grea perioadă postbelică. Fiind în atâtea rânduri Moldova mult lovită, sărăcită, pângărită – iată că-i zâmbeşte norocul: acei corifei ai medicinii au făcut cu adevărat epocă, au fundamentat o instituţie care astăzi e la multe capitole prima în Moldova, fiind stimată în Europa şi pe mapamond.
    Invidia, vai ce spurcat sentiment, a lucrat ulterior împotriva lui Ip. Sorocean: am lucrat cu dumnealui mai apoi la catedra pe care o conduceam, de aici şi cunosc detaliat lucrurile. Un oarecare Efremov, reprezentantul Moscovei în conducerea Moldovei, a cerut să fie dat afară din rector, din partid, ba chiar să fie şi judecat. Să ajungă rector un fecior de culac, era mare catastrofă pentru regimul de atunci. Dar taică său, moş Cristofor Sorocean, de neam transilvănean, ajunse la Valea Hoţului fierar. Era fierarul satului o viaţă, făcea roţi, dricuri la căruţi, mai meşterea şi câte o brişcă, dar n-a exploatat pe nimeni. "O fi potcovit vreun cal nemţesc pe vremea războiului, mai ştii" – mă gândesc acuma.
    Nicolae Testemiţanu totdeauna l-a stimat. Şi primul rector avea un sentiment patern faţă de studenţii Anestiadi, Testemiţanu, Prodan, Stamatin, Neghină, Halitov, Ţâbârnă şi alţii. La anul doi mi-a dat bursă majorată de stat. Cu adevărat, "Papaşa Sorocean" avea grijă permanentă de studenţii moldoveni, care eram în număr redus (din 260 de inşi la anul întâi eram doar două grupe de moldoveni): venea de două-trei ori pe săptămână la noi în cămin, se interesa cum învăţăm, cu ce ne hrănim. Eram deja la anul doi, când a venit Testemiţanu cu colegii din Bălţi la facultate, în anul acela fusese admişi la studii mai mulţi moldoveni. Nu cred să ne repartizat nouă mai multe cartele decât altora. Nu. Ştiu că cele 600 grame de pâine pe zi erau insuficiente, dar răbdam. Părinţii, fraţii şi surorile noastre prin sate duceau mai mare foamete, aşa că mai rupeam ce putem ca să le trimitem şi lor. Îi plăceam că învăţam bine, am trecut în galop bariera lingvistică, acum îi depăşeam la carte pe mulţi dintre colegii care veniseră de la Kislovodsk. Dar să-l acuzi de naţionalism pentru nimic pe cineva era la modă, aşa că şi-a dus bărbăteşte crucea. De altfel, aşa şi Nicolae Testemiţanu şi-a dus-o.
    ... Dacă judecăm situaţia de atunci de pe poziţiile zilei de astăzi, lucrurile par cu adevărat bizare. Dar pe acele timpuri era o altă judecată - exigenţa "proletariatului", prin care omul avea cu totul alt preţ. Chiar apăruse nişte grupări ale profesorilor, care aşa şi-l denigrau pe rector, considerându-l că "trage la moldoveni" prea mult. Lucrurile acestea, fireşte, nu se trâmbiţau, se făceau mai mult "la subteran" şi semănau cu o lovitură dată prin spate.

    Poate s-au mai pronunţat şi alţii în privinţa dată, dar ţin cu fermitate la ideea că foarte mult dumnealui a luat de la profesorii ceia extraordinar de puternici din liceu şi din universitate, pe atunci Institutul de Stat de Medicină din Chişinău. Sumăm aici, fireşte, şi cei şapte ani de acasă. Mi-i amintesc bine pe cei doi directori de liceu - Marc Valuţă şi Simion Vărzaru, doamne ce colective trainice, de un înalt profesionalism, consolidaseră ei! Al doilea director ne preda limba română, odată ne-a dat un subiect la compunere şi din clasă am avut zece eu şi Alexandru Budişteanu. Acesta a fost până mai ieri arhitectul principal al Bucureştilor. Atunci directorul Vărzaru m-a sfătuit să urmez studiile la drept, că o să iasă un bun avocat din mine. N-a fost să fie; dar iată că lui Testemiţanu directorul i-a dat de pe atunci îndrumarea cea bună spre medicină.
    Acel Budişteanu, care mai an a primit titlul de "Cetăţean de onoare" al or. Bălţi, numele său îl poartă şi o clasă din actualul liceu "Ion Creangă" din oraş. Este un bun prieten al meu, a lucrat în domeniu cinci ani în SUA, mă mândresc cu succesele sale în arhitectonică. Cu Nicolae Testemiţanu am fost într-un timp într-o clasă la liceu, dar urmând şcoala medie – eram cu o clasă înaintea sa. La facultate, de asemenea, am mers cu un an mai înainte, dar şi aici s-au evidenţiat din start calităţile sale organizatorice, de lider adevărat al tineretului. M-au impresionat totdeauna spiritul său gospodăresc, calitatea sa de sincer şi de neclintit patriot, cunoştinţele profunde pe care le stăpânea în domeniul de preferinţă. Am în vedere anii de după studenţie, când dumnealui reuşise în mod accelerat să se afirme ca iscusit diriguitor al medicinii. Ca primul rector, numit din foştii absolvenţi ai institutului, a făcut extrem de mult pentru îmbunătăţirea stării materiale, creşterea numărului de studenţi, deschiderea de noi facultăţi etc.
    Vedea permanent perspectiva, avea intuiţia zilei de mâine, ştia că existau restanţe nerecuperate – era momentul oportun de a ne pregăti acasă tot felul de cadre din domeniul medicinii. Ca să deschizi o facultate nouă, era nevoie de permisul Moscovei. A ştiut a convinge şi a obţine totul de ce a avut nevoie. Adică de ce avea nevoie Moldova la acea oră a deşteptării sale. Ştiu că la Moscova era foarte stimat şi preţuit, mai ales de acad. Boris Petrovschi, ministrul Sănătăţii URSS.
    ... Pe când era rector, activam în calitate de decan şi am observat de mai multe ori cu ce sinceritate şi respect stătea de vorbă cu ţăranii, părinţii unor studenţi, interesându-se de viaţa lor, de problemele mari şi mici cu care se confruntă acolo, în satele lor.
    Vreau aici să accentuez curajul rectorului N. Testemiţanu, îi plăcea să rişte raţional – în cazul dat a dat într-o parte tot ce-i rău, văzând că balanţa binelui e în favoarea omului pătimit! "Am văzut în închisoare de câtă stimă se bucură oamenii în halate albe şi doresc mult să devin medic!" – mi-a spus. Era absolut firească această doleanţă.
    ... Am conlucrat destul de bine cu dumnealui pe tot parcursul aflării sale în postura dată, dar şi mai pe urmă, căci avea acel ceva care te atrăgea, te mobiliza."