PENTRU MINE VOCEA ŞI FAPTELE SALE AU RĂMAS SĂ DĂINUIE ÎN ETERNITATE
Teodor Cepoi, doctor în medicină, conferenţiar la catedra Medicina Internă nr. 4 a USMF „Nicolae Testemiţanu”

     „... Cum arăta satul Ochiul Alb până şi după război? Însemna un sat mic, cu case împrăştiate haotic prin două văiugi, cu drumuri în care piciorul desculţ se îngropa în praf până la gleznă. Mai ales vara, satul dormita adânc, aproape nimeni nu rămânea în el – toţi se aflau în câmp, la muncile agricole. Am trăit un timp în aceeaşi mahala, Horodişteni, cu fraţii Testemiţanu, dar în anii de foamete 1946-1947 tata a vândut casa pentru a ne salva cu viaţa, cumpărând ulterior alta mai puţin arătoasă. Pe acele timpuri era un mare eveniment, dacă o maşină rătăcită traversa drumurile satului. Câteva zile apoi se acumulau informaţii – cine o fi fost, ce a căutat în sat? „ Cumătră, da ce maşină a fost ieri la Struzenari (o altă mahala) ?” o auzeam pe mama vorbind peste gard cu vecina. Oamenii trăiau mai mult cu grija prăşitului, cositului, treieratului, semănatului şi tot aşa - mai jucau o nuntă, mai înmormântau pe cineva, aceasta era. „ Doamne, oare pe cine l-au dus pe perne cu căruţa la Râşcani la spital?” îl auzeam interesându-e uneori pe tata. Dacă cumătrul din dreapta casei nu avea informaţia deplină, apoi, cel mult peste o zi, golul informativ era acoperit de vecinul din stânga. Nici tu aparat de radio, de televiziune nici pomină nu era. Informaţia cu greu venea, omul muncea, se spetea, acasă seara când venea, mai repede se culca – pe la zori ciclul muncii reîncepea. Prin această lâncezeală şi moşcoteală, pe ici-pe colo apăreau pruncii, căci dragostea nu poate fi nicicum stăvilită. Aveam la câmp o colibă mare, deseori dormeam acolo, pentru a prinde mai strâns ora patru de muncă. Dimineaţa oamenii, hei-hei, unde erau cu prăşitul...
     ... Când am auzit prima dată de acest consătean, Nicolae Testemiţanu? Era o diferenţă de vârstă între noi, dar am auzit vorbindu-se de medicul Testemiţanu pe când dumnealui era student la anul trei-patru. Satul era deservit mulţi ani de un felcer iscusit, Alexandru Cebotari, cu o experienţă bogată, un om de excepţie. Am făcut facultatea, dar totdeauna îl invidiam frumos pe acel vraci al satului – îmi părea că are zece facultăţi! Şi iată că în cazurile mai grave, felcerul nostru îl invita pe studentul Nicolae Testemiţanu pentru a consulta bolnavul. Consultaţiile acestea erau frecvente în timpul vacanţelor, dar uneori şi în afara lor. Auzea că studentul a dat pe acasă, îl şi solicita la ajutor. Moş Andrei Testemiţanu în atare momente era foarte mândru: am cărat cu torbele lasă să-mi vină vorbele bune despre aceşti feciori, îşi spunea. Petru Testemiţanu, călca pe urmele bădiţei, aşa că moşul avea motive de a se bucura. Eram mic, dar auzeam de la mama că mai mulţi bolnavi din sat aşteaptă cu nerăbdare să vină Nicolae Testemiţanu mai repede în vacanţă. Băiatul îşi făcuse o faimă, apoi şi laudele felcerului însemnau ceva...La anul cinci Nicolae Testemiţanu era invitat la spitalul din Râşcani să consulte unii bolnavi – venea ambulanţa şi îl lua, tot aşa îl aducea. Vestea despre tânărul şi talentatul doctor din Ochiul Alb ajunsese în tot raionul. Devenise un specialist autoritar încă înainte de a pune mâna pe Diploma de studii. Adevărată stea mi s-a părut atunci când la anul trei am susţinut examenul la chirurgie la profesorul Testemiţanu. Sunt sfios din fire (zodia Fecioarei), retrăiam cumplit la acel examen, nu pentru notă, ci pentru ca să nu mă fac de dârvală în faţa lui. Dar am trecut peste barieră cu succes, dumnealui la sfârşit îngăduindu-şi să stea de vorbă puţin cu mine despre situaţia mea fizică şi morală. Se vede, arătam nu tocmai bine. Nu zăbavă a fost înaintat în funcţia de rector, studenţii absolut cu toţii respectându-l şi chiar fetişizându-l, căci era aproape de vârsta noastră, dar plin de iniţiative şi de stimă faţă de studenţime. Era o stimă reciprocă, crescută pe fonul unui entuziasm la învăţătură şi purtare pilduitoare. Nu mă băgam în ochii săi, dar dacă se întâmpla să ne întâlnim ocazional pe coridor, totdeauna îmi întindea mâna şi se interesa de situaţia mea.
     ... Îi ajuta cum putea pe toţi medicii-şefi. Am mai apelat la concursul ministerului şi de asemenea m-a susţinut, sprijinit. Aceleaşi trei colhozuri, la iniţiativa mea, au adunat bani pentru a construi un spital. Era în anul 1966. Au depus cote părţi egale, trebuia de pornit construcţia. M-am dus la ministru. Şi de data aceasta m-a întâmpinat foarte binevoitor: s-a interesat de familie, de copii, mi-a mulţumit că mă strădui să fac ceva pentru popor. M-a lăudat pentru faptul că conlucrez bine cu cei trei şefi de gospodării. Apoi mi-a arătat mai multe proiecte tipice, recomandându-mi un spital din două blocuri, ambele cu două nivele. Mi-a lămurit amănunţit ce trebuie să fac, unde să mă duc pentru a pune treburile pe roate. Acele îndrumări preţioase mi-au uşurat mult lucrul de mai departe...
     ... Eram mai mulţi moldoveni la învăţătură în Moscova şi urmăream atent ce se întâmplă în Moldova. Ne-am bucurat nespus, când am aflat că la iniţiativa Domniei Sale la Medicină au început să înveţe studenţii în limba română, să fie traduse manualele din limba rusă în română. Am aflat că Petru Testemiţanu a tradus manualul „Boli interne” de Miasnikov, alţi profesori tot erau încadraţi în această necesară muncă. Cei de la conducerea republicii sau speriat, când au aflat de acest lucru, intuind că acest precedent poate duce la trezirea naţională a băştinaşilor. Au şi început „cruciada” contra manualelor, dar şi contra lui Nicolae Testemiţanu, învinuindu-l de promovarea unei politici de cadre greşite. Reacţia de la Moscova a doctoranzilor moldoveni la acea răfuială politică cu Nicolae Testemiţanu a fost una de solidaritate totală cu cel acuzat pe nedrept. Ne întâlneam şi ne întrebam, noi cei din Moldova, care şi ce a mai aflat despre destinul ministrului nostru.
     Fapt este că dumnealui, fiind lovit puternic, nu a fost înfrânt. M-am întâlnit încă de câteva ori cu dumnealui când conducea acea catedră prestigioasă, cu oameni harnici şi talentaţi. Se interesa cum îmi merg treburile, de familia mea. În alte circumstanţe, mă duceam şi-l ascultam cu mult interes la luările sale de cuvânt de la diferite manifestări universitare. De aceea pentru mine vocea sa ca şi faptele sale au rămas să dăinuie în eternitate! ”