O COLABORARE ŞI O PRIETENIE DE NEUITAT
Petru Soltan, academician al AŞ al RM

     „... Prima informaţie despre acest drag şi mare om mi-a parvenit de la Ion Druţă. Între anii 1952-1972, cu cel din urmă am fost în relaţii amicale foarte strânse, dumnealui povestindu-mi în câteva rânduri despre savantul şi ministrul Nicolae Testemiţanu. În tagma conducerii amorfe şi înăcrite de atunci, apăruse o personalitate marcantă, tânără şi viguroasă, mult prea promiţătoare, Nicolae Testemiţanu. Era în relaţii amicale cu Andrei Lupan, care, la rândul său, îi povestise lui Druţă câte ceva. Circulau prin urbe legende simpatice despre el. Tânărul ministru al Sănătăţii întronase la instituţia pe care o conducea limba moldovenească, cum îi spuneam pe atunci limbii române, deci, faptul acesta, ori pasul acesta îndrăzneţ entuziasmase tagma scriitorilor. Acest gest ne încântase pe mai mulţi lectori, profesori de la Universitatea de Stat a Moldovei. Era unicul minister la Chişinău, unde se vorbea de dimineaţă până-n seară limba lui Ion Creangă, fapt ieşit cu totul din comun pe acele timpuri. Medicina are de a face cu toată populaţia, aşa că de orice etnie ar fi specialistul din domeniul respectiv, e dator să cunoască limba majorităţii trăitorilor de pe acest meridian. Era o cerinţă firească şi în concordanţă cu legile scrise de atunci. Dar ştim noi cum se respectau legile. Când s-a mai vestit că chiar şi şedinţele de la minister se desfăşoară în această limbă, curiozitatea mea crescuse atât de mult că într-o zi, împreună cu un coleg de asemenea cuprins de aspiraţii naţionale, ne-am dus la minister să ne convingem, să-l vedem, poate, pe ministru cum arată în carne şi oase, vorba moldoveanului.
     L-am văzut de la distanţă: înalt, elegant, viguros, cu părul creţ – un bărbat ca o sărbătoare. Ne-a ajutat să-l cunoaştem viceministrul său, Petru Iarovoi, care a fost foarte drăguţ cu noi. Atât. Ne-am potolit curiozitatea, eram mulţumiţi.
     Eram, pare-se, docent la universitate. Dar iată că în 1965 sunt solicitat de Institutul de Matematică al AŞM să lucrez pe jumătate de normă acolo: era o mare onoare! Numai doi inşi de la universitate lucram şi pe jumătate de normă la Academie – era membrul corespondent Iurie Perlin, fizician, şi eu, Petru Soltan, matematician. Aşa că, zilnic, după lecţii, mă aflam la Institutul de Matematică. Pe coridorul cela lung de la etajul trei este în fund o fereastră, care abia presoară ceva lumină, şi într-o zi observ că se strecoară prin el o umbră cunoscută – era nimeni altul decât ministrul Testemiţanu. Trecuse oarecare timp, dumnealui nu mai era în funcţia respectivă, se ocupa cu cercetarea, lucra la catedră. I-am aţinut calea şi i-am spus, îndrăzneţ şi sincer cine sunt, amintindu-i că am aflat despre dumnealui de la Ion Druţă. „ Aş cuteza să vă întreb – cu ce ocazie în templul matematicienilor?” i-am adresat întrebarea. S-a uitat la mine atent, apoi mi-a spus: „Când eram ministru, acad. Vladimir Andrunachievici era deosebit de amabil cu mine. Uite că acum nu pot intra la el.” După acea demisie spectaculoasă şi dramatică a sa, mulţi se fereau să intre în contact cu el. Mai ştii, îi poate păta lucrul acesta. Aşa gândea, se vede, şi Andrunachievici, să-l ierte Domnul, că-i plecat demultişor în lumea celor drepţi. Mi-a spus că are cinci mii de ruble pentru un contract, îi trebuiesc făcute nişte investigaţii, calcule, modele matematice, dar aşa şi nu poate contacta cu direcţia institutului. Fiind deja şef de catedră la universitate, îi spun că nu mai e nevoie să-l caute pe V. Andrunachievici, am băieţi care se ocupă cu matematica aplicativă şi-l putem ajuta. Am convenit să ne întâlnim la catedră, la USM, şi să punem la cale lucrurile.
     ... Am înţeles că doreşte să facă o schemă de amplasare a tuturor edificiilor medicale şi curative din republică. Avea deja conturat conceptul, dar era nevoie şi de modele, de aşezarea cu precizie a lucrurilor pe „rafturile” ştiinţei. Aveau un cuvânt de spus acolo şi economiştii. După ce a făcut explicaţiile de rigoare, dumnealui a propus să facem întâlniri săptămânale pentru a clarifica pe parcurs noile probleme ce puteau să apară. I-am spus că îl voi contacta pe rectorul Artiom Lazarev, cu care voi soluţiona problema invitării pentru a lucra la proiect şi a unor specialişti din afara universităţii. Remunerarea celor „ externi” urma să fie făcută din banii, pe care trebuia să-i toarne dumnealui după contract. Cunoşteam situaţia, cunoşteam şi oamenii, principalul era ca rectorul să cadă de acord cu mine. Totul a decurs cum nu se poate mai bine: rectorul mi-a dat mână liberă în selectarea specialiştilor, pe care urma să-i includ la proiect. Nu eram defel în cele mai bune relaţii cu rectorul, dar de data aceasta academicianul A. Lazarev s-a dovedit a fi un om înţelegător şi curajos – inteligenţa l-a ajutat să fie deasupra celor care, supuşi orbeşte ideologiei timpului, îl ocoleau pe N. Testemiţanu. Am găsit întâmplător în arhiva universităţii acel demers, făcut în scopul aprofundării colaborării dintre ISMC şi USM, unde e vizată catedra pe care o conduceam în vederea efectuării unor cercetări în comun, cu prestarea de servicii la maşina electronică de calcul (MEC), servicii comandate de catedra Medicina Socială şi Organizarea Ocrotirii Sănătăţii. Documentul e semnat de către prorectorul pentru ştiinţă a ISMC, dl Boris Golea. În cele două pagini de text sunt nominalizate serviciile pe care urma să le realizăm, fără a se pomeni măcar o dată numele lui Nicolae Testemiţanu, care se afla, cum menţionasem, în epicentrul negocierilor interuniversitare. Recitesc conţinutul acelui demers, trimis spre noi după acea demisie forţată de la minister şi învinuirile nedrepte ce i s-au adus cu doar doi ani după cele întâmplate, dumerindu-mă asupra faptului că profesorul mai continua să fie într-o anumită măsură marginalizat.
     Menirea cercetărilor în comun (cu folosirea MEC) era să determinăm amplasarea raţională a 1. spitalelor de sector din satele RSSM; 2. instituţiilor farmaceutice din republică; 3. a spitalelor centrale şi raionale cu diverse profiluri, precum şi a altor instituţii curative din RSSM pentru perioada anilor 1980-1985; 4. a instituţiilor sanatoriale, etc.
     La amplasarea raţională a obiectivelor nominalizate se cereau luate în cont unele procese demografice şi perspectiva dezvoltării localităţilor, perspectiva îmbunătăţirii şi lărgirii reţelei de drumuri, a transportului auto şi telecomunicaţiilor; era prevăzută raza posibilă de deservire medicală cu condiţia ca bolnavul să fie internat la timp pentru tratament în staţionar, precum şi alte forme de asistenţă medicală. Un accent deosebit se punea pe determinarea capacităţii spitalelor, sanatoriilor şi farmaciilor cu luarea în cont a mai multor factori. Prin folosirea metodelor matematice de cercetare s-a făcut prognoza îmbolnăvirii populaţiei de mai multe maladii infecţioase, preponderenţă având tuberculoza. Mai erau incluse şi alte momente în acel contract.
     În fiece joi venea, la o oră anumită. Erau totdeauna de faţă şi specialiştii străini – Dumitru Zambiţchi, Pavel Cojocaru, doctori în matematică, numele celui de al treilea coleg dintre cei invitaţi îmi scapă. Se lucra cu multă tragere de inimă, acel seminar săptămânal cu două ore de discuţii ne ajuta să constatăm ce am reuşit să facem, care-s imperativele pentru viitorul apropiat. Dumnealui avea un har pedagogic deosebit: după ce ne comunica ce socotea de cuviinţă, noi veneam cu diverse întrebări – nu pleca până nu erau clarificate toate lucrurile. Şi aşa am lucrat circa doi ani de zile. Chestiunile abordate nu erau dintre cele elementare; dumnealui cerea ca modelele matematice să fie folosite cât mai eficient: într-un cuvânt, rezultatele trebuiau să asigure maximum de confort pentru pacienţii virtuali cu minimum de cheltuieli admise din partea statului. Lucram cu plăcere, fără nici un fel de remunerare; deoarece aveam o jumătate de normă la Academie, nu mai aveam dreptul la mai mult. Ne simţeam cu toţii într-o atmosferă creativă, dumnealui avea un fel de magnetism, care ne mobiliza continuu spre obţinerea rezultatelor scontate.
     Încadraţi activ în acea muncă prodigioasă, întâlnindu-ne atât de des şi discutând probleme de interes comun, de la un timp dumnealui îmi zicea frate, cu sens cald - diminutiv, fapt ce-mi ungea parcă cu elexir sufletul. Tot atunci aflasem că avea chiar un frate natural mai mic, tot Petru, pe care de asemenea l-am cunoscut. În anul când finisasem lucrările, 1970, am plecat la doctorantură în Moscova. Între timp, dumnealui susţine doctoratul al doilea la Riga. Ştiu că ulterior mi-a plătit drumul de la Moscova la Chişinău tur-retur, bucurându-ne la o masă de sărbătoare împreună de succesul pe care l-a repurtat prin desăvârşirea şi susţinerea tezei. Tot în acei ani, prin intermediul dumnealui, l-am cunoscut pe Anatol Corobceanu, un mare prieten al oamenilor de cultură, demnitar de stat cu vederi progresiste.
     ... De ce să le întrerupem, comunicam, ne felicitam reciproc la sărbători. După ce am revenit de la Moscova, susţinându-mi cu brio acolo teza de doctor habilitat în matematică, am fost ales membru corespondent al AŞM, ulterior ajungând prin diferite circumstanţe în fruntea Institutului de Planificare al Comitetului Planificării de Stat al RSSM. Într-o bună zi, parcă-l văd şi acuma, profesorul Nicolae Testemiţanu vine în biroul meu de la institut şi-mi întinde o filă galbenă de hârtie, pe care erau scrise cu creionul doar cinci nume de familie. Mi-a lămurit că a decis să înainteze Concepţia pe care o elaborase, rodul muncii unei echipe, la Premiul de Stat al RSSM, rugându-mă să accept includerea mea în lista respectivă. De fapt, numele meu deja figura acolo, de, lucrasem doi ani împreună la acele modele şi considera că-i necesar să fiu în listă. I-am mulţumit din suflet pentru încrederea şi intenţia frumoasă, dar am refuzat oferta. „Includerea mea poate numai dăuna”, l-am avertizat. V.Jucenco, preşedintele AŞM, se afla şi în fruntea Comitetului de confirmare a Premiilor de Stat. Acesta din urmă avea pică pe mine, considerând că-i jinduiesc postul de la Academie, relaţiile noastre fiind, deci, destul de încordate. Aflase de la c.c. al p.c.m că sunt inclus în rezerva de cadre a Academiei şi îmi purta pică. „Şterge-mă pe mine şi scrie-l pe un colaborator de la catedra mea, Chiril Prisacaru, doctor în matematică, profesor, care de asemenea şi-a adus obolul atunci la proiect,” l-am rugat. Dl profesor N. Testemiţanu m-a ascultat, a dat neputincios din mâini, adică ce ne facem. Şi nu a mai insistat...
     Da, a fost inclus în listă profesorul Prisacaru; l-am rugat, totuşi, să mă anunţe când va avea loc şedinţa pe obiect pentru înaintarea lucrării la Premiul de Stat, căci ţineam să asist neapărat. Peste câteva zile la Ministerul Sănătăţii a şi avut loc şedinţa comisiei respective. M-am aşezat undeva în fundul sălii, în frunte fiind elita medicală - profesori, docenţi, medici - practicieni. Se simţea oarecum o atmosferă apăsătoare, mai plutea în aer frica şi suspiciunea, legate de acea „marginalizare” a profesorului Nicolae Testemiţanu. Atmosfera era pătrunsă de nişte fiori reci. Eram din altă tagmă, cu teza susţinută, membru corespondent al AŞM – nu aveam nici un fel de complexe. Am ridicat mâna, m-am prezentat, am cerut cuvântul. M-am apropiat de un colţ al mesei prezidiului, de unde am adresat pe un ton răspicat auditoriului întrebarea şi mirarea: „ Dacă dumneavoastră nu acordaţi Premiul de Stat acestui apostol al medicinii autohtone, Nicolae A. Testemiţanu, atunci cui îi acordaţi o atare onoare?!” S-au înviorat, ba chiar m-au aplaudat...şi în consecinţă a votat majoritatea absolută „ Pentru!.” Un singur om s-a reţinut la vot, dar asta nu a mai contat. Am avut rolul atunci de spărgător de gheaţă, căci după aceea echipa desemnată nominal de profesorul Nicolae Testeiţanu a primit Premiul de Stat în domeniul ştiinţei şi tehnicii, triumfând dreptatea. Pentru dl profesor, evenimentul derulat a fost foarte important, acest sprijin moral l-a făcut să activeze în domeniul de referinţă cu şi mai mare fanatism. Este pentru prima dată, în practica unională chiar, când unei catedre cu profil de management în sistemul de sănătate i se conferă Premiul de Stat, fapt ce a condus la ridicarea incontestabilă a prestigiului serviciului dat.
     ... Iniţiativa mea a fost destul de firească. Am decis să adunăm semnături din partea mai multor membri activi şi membri corespondenţi ai AŞM, făcând un demers către Preşedintele instituţiei respective, pe atunci dl. academician Andrei Andieş, cu rugămintea de a se găsi posibilitatea pentru a i se acorda valorosului nostru compatriot, Nicolae Testemiţanu, titlu de membru titular( post-mortem) al Academiei de Ştiinţe al Republicii Moldova şi de a propune decizia respectivă Adunării Generale spre confirmare. Apelul a fost semnat de academicienii Gheorghe Palade, Diomid Gherman, Gheorghe Ghidirim, Boris Melnic, Sergiu Rădăuţanu, Petru Soltan, Ion Ababii, Ion Corcimaru, Gheorghe Ţâbârnă, Nicolae Opopol, Vasile Procopişin, Eremia Zota. Redau exact consecutivitatea semnăturilor, deoarece acest Apel a fost publicat în una din cărţile mele, şi anume „La porţile Babilonului,” în anul 2001. N-a avut finalitate logică iniţiativa tot din pricina unor forţe obscure, cred eu, care s-au pus luntre şi punte pentru a deturna ideea, a tulbura apele. Se vede, aceste câteva guri de aer democratic pe care l-am respirat, încă nu au valenţele necesare pentru triumful adevărului. Ştiu eu, lucrurile se tot schimbă, poate la aniversarea 80-a se va reveni la problema dată. Să sperăm!”