CHIAR ŞI DE DINCOLO DE TIMP, DUMNEALUI NE ESTE SFETNIC, NE ÎNDRUMĂ
Nicolae Eşanu, rector al USMF „ Nicolae Testemiţanu,” doctor în medicină, profesor universitar

     „... Universitatea noastră activează actualmente în condiţiile statului independent Republica Moldova, de aici reiese acel specific al muncii şi idealurilor de astăzi. Trăim într-un stat democratic, al cărui funcţii şi atribuţii ne determină să fim alţii de cum am fost. De aceea putem conchide că nu e vorba doar de „deosebiri esenţiale,” ci de etape istorice care se contrapun. Păcat că profesorul Nicolae Testemiţanu nu a prins aceste timpuri, pe care le intuia dealtfel. Cu firea sa profund democratică, cu acel spirit reformator, vai, cât de bine s-ar fi integrat în aceste lupte duse cu recifele crizei mult prea tărăgănate.
     ... Î-mi păstrez în amintire o zi de muncă social-utilă, când noi, boboceii veniţi la facultate, am participat la sădirea copacilor(plopilor) pe marginea străzii ce duce actualmente la vale spre Universitatea Pedagogică. Şi acum sunt acei plopi. Pe atunci, pe colina din stânga, era gunoiştea oraşului, mai încolo era marginea urbei. Tramvaiul, troleibuzele venea doar până la ISMC. Ei bine, sădind cu sârguinţă acei copaci, tot observăm că chiar în apropiere lucra cu acelaşi zel un tânăr înalt şi vânjos, parcă-l văd în acea cămaşă albă, cu părul vâlvoi. Atunci cineva mi-a spus că acesta e rectorul Nicolae A. Testemiţanu. M-am retras puţin într-o parte, pentru a-l observa mai bine: acea primă imagine îmi stăruie permanent în memorie, deşi am avut ulterior ocazia să-l văd şi în alte ipostaze. Pentru noi, copii veniţi de prin sate, era de-a mirării: rectorul muncea alături de noi pe parcursul mai multor ore, fără ca măcar să bănuim cine e...Strada pe care o vedem azi, lată şi asfaltată, era pe atunci o stradelă cu totul neîngrijită, ea cobora mohorâtă spre Sculeanca, deci, front de lucru aveam berechet. Mai marele, în organizarea acelei clăci studenţeşti, era Alexandru Stahii, fost locotenent superior în armată, apoi student, numit atunci şef de serie, de torent, cum se mai zice. L-am văzut şi-n alte rânduri pe rector muncind împreună cu studenţii la diferite clăci. În memorie mi-a rămas, totuşi, şi cea de a doua întâlnire cu rectorul. A fost la clubul universităţii, care se afla în biserica „ Sfântul Nicolae” de astăzi. Acolo se organizau serate, destul de bogate în conţinut, studenţii se pregăteau foarte minuţios de ele. Era concurenţă, se pregăteau în mare taină acele adevărate concerte de estradă. La serbări, de regulă, venea întregul corp profesoral, conducerea institutului. La o manifestare de acest gen, l-am văzut prezent şi pe rectorul nostru, deja cunoscut de mine, şi m-am bucurat. Avea o anumită prestanţă, se deosebea de ceilalţi din anturaj prin vestimentaţia bine pusă la punct, în patru ace, cum se zice. Atâta variaţie de conţinut conţineau acele concerte – cântece, scenete, poezii, discuţii interesante. Tocmai după ora 10.00 începeau dansurile, partea întâia fiind deosebit de bogată în conţinut. Mi-amintesc, rectorul l-a prezentat atunci pe Eugen Popuşoi, întors recent de la un forum internaţional al tineretului, care a povestit multe chestiuni interesante. În definitiv, l-am întâlnit ulterior şi în căminele studenţeşti, care pe atunci erau puţine, dumnealui trecând în revistă situaţia de acolo. Venea şi în laboratoare, pe terenurile sportive, pretutindeni unde studenţii învăţau ori se odihneau.
     ... Cultul personalităţii nu dăunează cu nimic, dacă sub el este personalitatea. În cazul nostru anume că personalitatea lui Nicolae Testemiţanu a existat şi a activat. Perioada ministerială a dumnealui a fost oarecum distanţată de mine, dar nu a fost nici un fel de cult, autoritatea sa, o lume ştie, era dobândită prin muncă titanică, prin acele virtuţi ereditare şi calităţi pe care şi le-a educat mereu sie. „Culturile celea împărăteşti” nu puteau (şi nici nu pot) să atingă medicina, domeniu umanist prin excelenţă. Chiar şi acel act de mare curaj, legat de trecerea instruirii studenţilor medicinişti în limba română, nu i-au adus careva dividende de cult. Lucram deja la catedră şi am tradus de ne dărâmam manuale! Care cult putea să fie, dacă întreaga sa viaţă a cunoscut doar urcuşuri şi coborâşuri.
     Domnia Sa a rămas şi va rămâne în memoria posterităţii ca un mare medic - manager, dar şi ca om de cultură, ca luptător pentru adevăr şi dreptate. A văzut, a cunoscut pe viu că asistenţa medicală acordată ţăranilor e mult inferioară celei acordate orăşenilor – a luptat cu această nedreptate prin fondarea, lansarea acelei cunoscute concepţii, menite să asigure „ nivelarea” de asistenţă medicală în sat şi oraş. Păcat că i-a fost prematur retezată viaţa, dacă trăia şi azi multe, la sigur, mai reuşea. Era deschis, prevăzător, cutezător. Când spun că era deschis, am în vedere sinceritatea sa, dacă meritai să fii atenţionat, criticat pentru anumite nereguli, nu întârzia să o facă. Pe câte ştiu, prin exemplul său personal, poate uneori şi cu o privire, sub alt unghi, îi făcea pe unii să roşească, dacă nu executau ceva calitativ şi în termenul stabilit.
     ... Cred că sorbea putere şi înţelepciune de la plugari, de la oamenii gliei, cei cu feţele arse de vânturi, cu mâinile crăpate, la care ţinea extrem de mult. Anume pe ţărani i-a văzut bine organizaţi, disciplinaţi, cu dorinţă de muncă foarte mare. Probabil mai e şi aceasta: când vii de la munca fizică grea de la ţară, munca intelectuală pare un fel de salvare. De aici acea inepuizabilă dorinţă de a lucra, a se afirma ca Om al plaiului, ca rudă de sânge a acelor stră-strămoşi virtuoşi din străfund de veac şi de istorie. Cei care au supravieţuit războiului, foametei celea mari, deportărilor erau cu adevărat oameni din alt aluat, pentru ei idealul suprem era să se afirme, să facă ceva bun pentru popor! „ În tot ce facem, în acţiunile noastre productive trebuie permanent să acordăm ajutor omului de la ţară” – era crezul său. Şi din partea lor oamenii satului îi răspundeau cu aceleaşi sentimente de respect şi dragoste. De aici acea spaimă a protipendadei pentru popularitatea sa mare. Autoritatea sa crescândă nu avea nimic comun cu cultul personalităţii, repet!
     .... E cunoscut faptul că în perioada sovietică instruirea medicală era bine pusă la punct. Dovadă grăitoare e şi activitatea fructuoasă a celor peste cinci mii de specialişti, pregătiţi de ISMC, care astăzi activează pe diverse meridiane ale Mapamondului. Acei primi profesori, sosiţi din Sankt-Petersburg la Chişinău acum 62 de ani, aveau drept reper şcoala germană de instruire, ei constituind fondul de aur al instituţiei noi create. Se făcea totul ultracentralizat – manualele se tipăreau în Metropolă, fiind răspândite pentru toate cele 87 de instituţii de profil din fosta URSS. Literatură de specialitate, precum şi metodică era îndeajuns; pe la finele anilor 60 ai secolului trecut a fost lansată ideea perfecţionării continue a cadrelor pedagogice-lucru salutabil. Cadrele noastre treceau acele benefice cursuri de şase luni (apoi trecându-se la 4 şi 2 luni) în marile centre ştiinţifice medicale din Uniune. Prelegerile erau ţinute de profesori iluştri, deci, metodica predării era una pe tot întinsul imperiului sovietic.
     Închipuiţi-vă că toate acestea au „căzut” la începutul anilor 90, deci, rectorii, secţiile Studii trebuiau să găsească de urgenţă ieşire din noua situaţie – Republica Moldova devenise independentă şi era cu totul alt tablou. A fost, deci, restructurată toată modalitatea de pregătire a cadrelor: rămăsesem fără planuri de studii, programe, manuale, lucrări metodice etc., etc. Ne-am pomenit la cota zero, întreprinzând în continuare, sub egida rectorilor Leonid Cobâleanschi, Ion Ababii, a profesorilor Victor Ghicavâi, Petru Galeţchi, prorectori didactici, o muncă titanică. Am căutat, am alcătuit programe noi, orientându-ne la bătrânele universităţi occidentale. Au fost întinse trainice poduri de colaborare cu mai multe instituţii de profil din România. De mare sprijin ne-a fost la acele începuturi Conferinţa Decanilor Facultăţilor de Medicină de Expresie Franceză (CIDMEF), fondată de profesorul Anre Cuaze. Dumnealui a lucrat 25 de ani asupra ideii procesului de perfecţionare a pregătirii medicilor – fapt încununat de succes. Din 1995, cu concursul colegilor din Iaşi, am devenit şi eu membru al Conferinţei nominalizate. Ca să zic aşa, noi studiem foarte atent programele şi planurile din terţe universităţi, dar nu copiem nimic, facem aşa ca să ne încadrăm eficient în acel specific al nostru. Am trecut deja de două ori acreditarea internă, apoi am primit experţii CIDMEF-ului, profesori din Franţa, Canada, Belgia, Tunisia, România, la invitaţia noastră, pentru a studia situaţia aici pe loc, la o facultate – Medicină Generală şi a ne trece prin exigenţele unei acreditări(evaluări) externe. Echipa de profesori din străinătate a lucrat prodigios timp de peste o săptămână, a făcut sondaje între studenţi, rezultatele aflându-le ulterior, peste trei luni, prin aşa numitul „Raport de evaluare a comisiei de acreditare” Ni s-au făcut o serie de recomandări, parte dintre care confirmă faptul că dumnealor nu prea cunosc specificul activităţilor noastre. Dar în temei am trecut destul de bine prin aceste exigenţe ale specialiştilor europeni. Întreţinem contacte strânse cu centre mari spitaliceşti din Franţa, efectuând anual schimb de studenţi, de profesori, de rezidenţi. Până la ora actuală în Franţa şi-au trecut stagii de perfecţionare circa 400 de oameni. Întreţinem fructuoase relaţii de parteneriat cu mai multe universităţi din SUA. Cât face numai deschiderea acum câţiva ani a Policlinicii Universitare pentru asistenţa medicală primară de pe str. 31 august, care e rodul frumos a acestor relaţii. Avem contacte minunate cu centrele informaţionale din America, colaboratori de ai noştri fac de asemenea stagii în aceste centre. Profesorii americani ne-au făcut cadou mai multe programe de instruire. Şi tot aşa...Totul se modifică, se înnoieşte. Suntem parte a Procesului de la Bologna, al cărui imperativ e să fim în pas cu standardele europene în opera de instruire.
     Am convingere deplină, că profesorul Nicolae Testemiţanu s-ar bucura mult dacă ar vedea eforturile şi realizările noastre de astăzi în vederea îmbunătăţirii calităţii instruirii viitorilor medici. Trăim într-o ţară independentă, într-o lume a democraţiei pe care dumnealui o intuia, având previziunea că o să vină.
     ... Aş crede că cea mai stabilă şi continuă formă de păstrare a memoriei faţă de marele Testemiţanu este să facem pentru medicină, pentru îmbunătăţirea sănătăţii poporului cât mai mult, să ducem cu succes la capăt reformele în ramură. Este binevenit faptul că a avut loc turnarea medaliei de stat comemorative (anul 2002), pe care deja o deţine un număr anumit de oameni. Momentul respectiv vine să dea lumină clară rolului pe care l-a avut Domnia Sa în medicină în general şi în cea autohtonă în special. Este, pare-se, unica medalie de stat de la noi, care poartă numele unui mare specialist şi patriot, fapt cu care medicina se mândreşte. Din momentul când i-a fost acordat Premiul de Stat în domeniul ştiinţei şi tehnicii – statul deja recunoscuse şi preţuise tot ce dumnealui a dovedit să facă. E un lucru firesc şi onorabil că vârfurile conducătore, în asonanţă cu întregul popor, ţin mult la perpetuarea memoriei acestui destoinc fecior al neamului. Profesorul Nicolae Testemiţanu v-a rămâne de-a pururi un simbol, după care se vor orienta noi generaţii de medici şi nu numai.
     Toţi cei care am fost onoraţi cu medalia respectivă, trebuie să facem ce ne stă în puteri pentru ca ideile testemiţene, exemplul vieţii sale, sacrificiul pe care l-a adus pe altarul medicinii să rămână în timp, să fie cunoscute şi de generaţiile de azi şi de mâine – e o axiomă! Oxigenul vieţii sale a fost îmbunătăţirea continuă a asistenţei medicale acordate poporului – ideal spre care trebuie să tindem fiecare.