AMINTIRI DRAGI DESPRE UN OM SCUMP INIMII MELE
Alexandru Nacu, doctor habilitat în medicină, profesor universitar, academician de onoare al AŞ a RM, consultant ştiinţific la catedra Psihiatrie şi Narcologie a USMF „ Nicolae Testemiţanu”

     „.. Liceul „ Ion Creangă” era o instituţie cu faimă mare în Moldova de Sus, acolo învăţau feciori şi fiice de ţărani, dar şi de preoţi, învăţători, alţi intelectuali. Era cea mai vestită şcoală din nordul Basarabiei, cu cadre de profesori foarte bine pregătite. Unii aveau chiar Sorbona. Mi-amintesc şi astăzi cu plăcere de profesorul Brun la zoologie; de Varzaru, la limba română, dumnealui chiar obţinuse câteva premii pe obiect la Bucureşti; de Vijoli la geografie; de dna Vijoli la limba italiană, de Engler la limba germană; Poleanschi la istorie...Făceam gimnastică în sală sportivă, învăţam muzica. Norocul mare al nostru, a lui Testemiţanu şi al meu, dar şi a altor colegi, a fost că Domnul ne-a hărăzit cu profesori buni, pe alocuri de excepţie chiar atât la liceu, cât şi la facultate. Nu l-am auzit pe tata să vorbească de taxa ce o plătea, se vede, ea nu-l prea împovăra, dar ştiu că o achita permanent. O mare parte din liceeni, feciori de ţărani, dacă erau stăruitori la învăţătură – erau scutiţi de taxă. Printre aceştia, pare-mi-se, au fost şi cei doi fraţi Testemiţanu.
     Liceul din Bălţi în 1944 a fost refugiat în or. Deva, dar eu cu încă alţi basarabeni am nimerit la Abrud, în Ardeal, unde am învăţat un an – acest 1944-1945. După terminarea războiului, basarabenii am fost trimişi acasă, în aşa fel am nimerit din nou la aceiaşi şcoală cu Nicolae Testemiţanu. Nu ştiu ce a făcut, adică cu ce s-a ocupat dumnealui în răstimpul cât eu m-am aflat un an în România. Ştiu că nu s-a refugiat cu liceul, a rămas acasă.
     De fapt acum, în clasa a X-a, ne-am cunoscut mai îndeaproape – el era şeful clasei. E mai învârstă decât mine doar cu zece zile, aşa că priveam la viaţă cu aceiaşi ochi, aveam acelea-şi idealuri. Fizic era bine, crescuse înalt, era vânjos, inspira bunăvoinţă şi încredere. Avea un har de a-şi face mulţi prieteni; găsea uşor pretext de vorbă cu colegii, dar şi cu profesorii, cu părinţii colegilor de la ţară, care vizitau liceul. Era ceva mai răsărit, totuşi, decât noi, de aceea îl şi numise şef de clasă. Învăţa excelent, era capabil, citea multe cărţi din afara programului de studii. Colabora la ziarul de perete al şcolii, dar în cele mai dese cazuri nu semna, doar după stil constatam că-i aparţine cutare articol, sau chiar câte un vers şfichiuitor, apărut în ziarul satiric al liceului.
     Se bucura de mare stimă în colectivul clasei, după absolvire i-a convins pe toţi să-l urmeze spre Chişinău în căutarea destinului: era primul an de foamete, situaţia, în sate mai ales, era mai mult decât tragică: mureau foarte mulţi semeni de ai noştri.

     Scrisesem undeva despre călătoria ceea cu trenul a clasei a zecea din Bălţi spre capitală, vă mai amintiţi câte ceva de ea?

     Desigur, am urcat într-un mărfar , am văzut pentru prima dată satele noastre, sfârtecate de război, muşcate de dinţii ascuţiţi ai foametei cumplite. În aer mirosea a moarte, provocată de multiple infecţii, de seceta cumplită şi lipsa de alimente. Plata „zaiomului,” aşa zisului împrumut în bani, luat cu forţa de la ţărani, măturarea podurilor pentru achitarea datoriilor faţă de stat, regimul totalitar cu acele arestări la comandă – toate împreună crease un aspect jalnic al satelor. Era o luptă aprigă şi grea pentru supravieţuire. La gara din Chişinău, sute de prizonieri nemţi ridicau din nou pereţii, adineauri bombardaţi şi distruşi. Am urcat cu anumită curiozitate în tramvaiul ce ducea spre Institutul de Medicină, ghidul nostru, Nicolae Testemiţanu, ne îndemna să ne ţinem grămăjoară, căci numai aşa vom birui obstacolele ce urmau să apară în calea noastră. Blocurile Institutului de Medicină erau atunci la marginea oraşului. Dădusem la Comisia de admitere de o bălţeancă de-a noastră, care intrase la studii la fondarea instituţiei, ne-am bucurat. Dar când ne-a lămurit că avem de susţinut examene la fizică, chimie şi compunere la limba şi literatura rusă – am sfeclit-o. Acel an pe care l-am făcut în şcoala sovietică era absolut insuficient pentru a scrie compunerea la rusă. Ce să facem? Ne pierdusem cu firea, dar tot şeful clasei a fost primul care găsise soluţia: „ Nu face să cădem în panică, mergem să depunem actele la Agricolă sau la Universitatea de Stat din Moldova, căci acolo e posibil să fie o altă situaţie, mai propice stării noastre.” Zis şi făcut. S-au pornit în grup în căutarea norocului. Şi aici vreau să zic că jocul întâmplării este uneori definitoriu – la ieşirea din curtea Institutului de Medicină apare în cale un om înalt, între două vârste, cu insignă de deputat la piept, cu fruntea lată, atinsă de o schijă, cu haine militare, dar fără de epoleţi, se vedea că-i un fost combatant. Ne-a dat bineţe şi s-a interesat cine suntem şi încotro mergem. Şeful clasei, Nicolae Testemiţanu, a făcut pe scurt prezentările de rigoare. Omul care ne-a întâmpinat ne-a propus să-l urmăm până la etajul doi, deschizând acolo uşa pe care era scris cu litere mari: Directorul. Era cu adevărat primul director al ISMC Ipatie Sorocean. Foarte repede ne-a convins să nu mai plecăm în altă parte, ci să depunem cu toţii actele la Comisia de admitere de la Medicină. A plecat cu noi la Comisie şi a sfătuit personalul de acolo să ne primească documentele. Ne-a soluţionat într-un fel problema barierei lingvistice. Am devenit studenţi. Din cohorta noastră, doar doi au plecat la alte instituţii – unul la Agricolă şi altul la USM, restul clasei a zecea din Bălţi a rămas... şi e bună rămasă până astăzi în medicină, iată-s 60 de ani.
     ... În primii doi ani ne-a fost extrem de greu, pe urmă am demonstrat că nu cedăm la învăţătură prin nimic celor care nu au avut de trecut bariera lingvistică, una, de altfel, destul de anevoioasă. Mai greu ne venea la obiectele umanitare cu tentă politică, filozofia „marxist – leninistă”, pe când la anatomie ne era mai uşor, termenii latini se prindeau de noi, căci trecusem trei ani latina la liceu.
     Am fost în acelaşi curs cum îi spuneam, nu am învăţat în aceeaşi grupă. Fireşte, etapa bălţiană ne-a unit sufleteşte, eram prieteni buni, cu atâta speranţă în inimi, ataşaţi unul faţă de altul. „ Şura” - îmi spunea, acest diminutiv aşa şi l-a folosit permanent în relaţiile noastre. Era cel mai tânăr dintre membrii guvernului şi-i lipise diminutivul ca o formă de respect. Mi-amintesc, în primul an de studii am trăit un timp într-un fost grajd de cai ai armatei române, undeva prin sectorul stadionului republican de acum; dormeam iarna îmbrăcaţi în sumane, mantale, paltoane, cu căciulile pe cap – dimineaţa scuturându-ne de promoroacă o luam spre facultate. Careva dintre noi era delegat pe la ora 5-6 să cumpere pâine comercială, căci cele 600 grame, repartizate pe cartelă, nu ne ajungeau. Ipatie Sorocean, directorul institutului, ne tot îmbărbăta să rezistăm, căci vor veni şi timpuri mai bune. Şi au venit. Grajdul cela nu avea nici sticlă la geamuri, ci nişte sârmă ghimpată doar se vedea trasă în ferestre, ca să aveţi tabloul mai integru...Când locuiam câte 20 – 25 de inşi în aceiaşi cameră la Episcopie, în faţa catedralei, pe locul unde e astăzi Casa Guvernului, consideram că e bine! Luam tramvaiul care circula pe str. Ştefan cel Mare( pe atunci Lenin), şi repede ajungeam la blocul de studii. Nu ajungeau auditorii, ba nici mobilierul necesar; ascultam uneori prelegerile stând în picioare, puneam caietul pe spatele vecinului din faţă şi conspectam. De altfel, despre greutăţile inerente oricărui început mare, a scris cu dibăcie într-o carte apărută în SUA o reprezentantă a primei promoţii chişinăunene, dna N. Miakuseva – Frenkel, carte ce poartă titlul „ Istoria unui curs.”
     ... În 1959, un grup de psihiatri şi neurologi au vizitat Iaşii, Bucureştii, Braşovul. În componenţa delegaţiei erau profesorii A. N. Molohov şi B. I. Şarapov, oameni de o inteligenţă şi o înţelepciune rar întâlnite. Am avut şi eu onoarea să fiu cu acel grup, precum şi conferenţiarul Boris Zlatan, medicul – şef al Spitalului de psihiatrie din Costiujeni - Boris Morozov. Delegaţia a fost condusă de medicul – şef al SCR, Nicolae Testemiţanu. Era tânăr şi plin de curiozitate, vai, câte momente formidabile a cuprins acea călătorie. Profesorii au citit la Iaşi, la catedra de Psihiatrie, lecţii, personal am prezentat un raport despre corelaţiile schizofrenie şi sifilisul cerebral. La Bucureşti am avut o întâlnire cu academicianul C. Parhon, care era la o vârstă destul de respectabilă. Cu câtă îndemânare ne prezenta şi ce comportament diplomatic, ce maniere avea Nicolae Testemiţanu! Eram mândru de el, de acea corectitudine a sa, precum şi de felul său de a se mira de ce vedea. Îi plăcea România, a cărei istorie o cunoştea bine din liceu, mai ales munţii, pădurile, satele, oraşele. A contactat foarte mulţi oameni, a purtat discuţii interesante cu savanţi – medici. Era, pare-se, a doua oară aici, pe pământuri străbune, unde au trăit şi activat atâţia voievozi şi scriitori pe care îi venera. Am fost la mai multe spitale, la un institut de „ întinerire” cu băi curative, conducătorul căruia era dna profesor Caplan. Dumneaei ne-a demonstrat un pacient, originar din Armenia, care avea 101 ani, dar care se simţea destul de bine. Poiana Braşov, Castelul Peleş de pe Valea Prahovei ne-au plăcut foarte mult, dar câte încă locuri pitoreşti din ţară am avut fericirea atunci să vedem! Ne-au întâmpinat cu braţele deschise pretutindeni. Mai pe urmă am fost de multe ori la Iaşi, la diferite simpozioane şi de fiecare dată mă întrebau medicii de acolo de Nicolae Testemiţanu, de e sănătos, asupra căror probleme lucrează...
     ... Omenescul din el era mai presus de orice, prin aceasta şi era preţuit, stimat, iubit. Apoi acel har de lider, de ilustru organizator îl avea de la Dumnezeu. N-am văzut în viaţa mea pe cineva să-l depăşească în activităţile organizatorice, să aibă un spirit gospodăresc ca al său.
     Pe când se afla pe post de ministru, mă telefona uneori şi mă ruga să-l însoţesc până la Ochiul Alb, la părinţi. „ Şura, aranjează treburile la catedră şi hai cu mine să mai vedem oamenii şi câmpiile!” Ne duceam pe o zi, alteori ne repezeam seara şi dimineaţa eram ambii la locurile de muncă. Am avut plăcerea de câteva ori să discut cu moş Andrei Testemiţanu, taică-său, un om cu scaun la cap, aşezat la vorbă şi la faptă. Era un adevărat profesor al brazdei din ponoare, pe care a răsturnat-o iscusit ani şi ani de plugărie. Ţinea grozav, ca orice părinte, la feciorii – medici, la cele trei fiice. Era chibzuit în ale gospodăriei; tind să cred, totuşi, că Nicolae moştenise mai mute calităţi genetice de la mama, mătuşa Axenia. Era tăcută, gânditoare, cu vorbă măsurată, foarte bună gospodină. Avea un suflet deschis, luminos, magnetism aparte prin care îi ţinea mereu în vizor pe feciori şi fiice. Bucatele pregătite de ea erau splendide, se topeau în gură. Între mamă şi fiu exista o corelaţie frumoasă, bazată pe stimă reciprocă, se interesa mereu dacă e sănătos, căci inima îi spunea ei ceva, apoi îl învăluia cu acea privire caldă de mamă, interesându-se dacă ai săi de acasă sunt bine. Când şi da Nicolae pe acasă, uneori aflându-se prin raioanele din apropiere în deplasări de serviciu, moş Andrei îl întreba: „Ce mai face domnul Nacu?” Aşa şi spunea, domnul, deşi oficial pe atunci toţi se numeau tovarăşi.
     ... Oricât mi-a fi dat să trăiesc, voi rămâne la convingerea absolută că n-a fost vinovat cu nimic. Foarte multă lume credea atunci ca şi mine, dar presiunile politice îi impuneau la tăcere. Acum totul se poate vorbi, se pot găsi soluţii diferite – atunci era dictatura aspră a unui partid şi atât! Cui să te jelui, unde să cauţi dreptatea, dacă pâinea şi cuţitul se afla într-o singură mână. L-a durut extrem de mult faptul că nu a fost înţeles: era un patriot adevărat, care-şi iubea cu adevărat, din toţi porii sufletului, Moldova – ce rău putea face cuiva prin aceasta? Era strâns legat de acest pământ, de oamenii lui, vroia să-l vadă mai aproape de soare, ataşat pe magistrala civilizaţiei. Era, de fapt, un visător, un clarvăzător: deseori spunea că nedreptăţile celea din viaţa socială sunt trecătoare, în curând multe se vor schimba. Am impresia că avea intuiţie excelentă – simţea timpurile democratice ce se apropiau.
     ... În 2005, ne–am întâlnit la 55 de ani după absolvire acea promoţie de aur, cum este botezat fluxul nostru, şi ne-am amintit de cei plecaţi, căci deja o bună parte ne-au părăsit. Între toţi mereu răsare figura sa impunătoare, cu acel zâmbet cald şi acea vorbă aşezată, cântărită, plină de lumină... A fost un intelectual, un savant, un iscusit maestru al organizării ocrotirii sănătăţii în Moldova!
     .... În el roiau idei, era destul să arunce o privire asupra lucrurilor şi imediat venea cu soluţii, cu opinii. În ultimii ani, la catedră propuse cu diferite proiecte, iniţiative valoroase vis-a-vis de asigurarea asistenţei medicale specializate în spaţiul rural; cei din Moscova au desemnat subdiviziune dată, adică catedra sa drept Centru de experienţă înaintată pe ţară, adică pe toată Uniunea Sovietică. Lucrătorii ocupaţi în sfera managementului medical de la sate, din raioane, dacă cutezau să schimbe ceva în privinţa aceasta, trebuiau să se consulte cu profesorul Nicolae Testemiţanu – e o culme, pe care nu oricine o poate atinge, fiţi de acord!