AŞA OAMENI ASTĂZI NU MAI SUNT...
Ion Dediu, doctor habilitat în biologie, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe al Moldovei, director onorific al Institutului Naţional de Ecologie al RM

     „... Îl cunosc pe ilustrul medic şi marele cetăţean Nicolae Testemiţanu nici nu mai ţin minte de pe când. Parcă l-aş cunoaşte de o viaţă. Oricum, din acea tinereţe romantică, prima noastră întâlnire a fost decisivă: ne-am solidarizat pentru tot restul vieţii. Transpar ca prin fum nişte alegeri, dumnealui fiind preşedintele comisiei electorale, eu un membru al acelei comisii, destinul ne-a apropiat temeinic şi pentru totdeauna. Eram secretarul comitetului de partid al Academiei, aveam 32 de ani, dumnealui tot tânăr era, unde mai pui că şi Rediu Mare al meu e chiar aproape de Ochiul Alb al dumnealui...O mahala din satul dumnealui aşa şi se numeşte „a redenilor,” adică a băştinaşilor mei, parveniţi acolo în diverse circumstanţe istorice. Nimic nu exagerez: chiar din prima noastră întâlnire, mi-a plăcut acest om cult, manierat, sociabil, frumos la chip, înalt în stat, adevărat bărbat. Am înţeles că şi eu nu i-am displăcut: am intrat într-o frumoasă şi eficientă colaborare.
     Până la urmă, importă nu unde l-am întâlnit, ci cum l-am înţeles.
     Într-adevăr, nu exagerez, am cunoscut foarte mulţi oameni în viaţa mea. Dar oameni ca dumnealui mai rar. Aşa era, te cumpăra de la primul contact uman prin acea deschidere către lume, acea mustaţă nărăvaşă, ce o sălta când zâmbea, prin ochii săi inteligenţi şi figura sa impunătoare, aproape autoritară. Era autoritară la prima vedere, dar cum îl mai cunoşteai, înţelegeai că-i un om hotărât, un om care ştia ce vrea, ştia ce şi cum să facă ceva, dacă se apuca...
     Aşi putea şi în continuare să vorbesc doar lucruri frumoase despre el, aşa cum au vorbit cei 79 de oameni din această carte, aşa cum ar vorbi sute, mii de concetăţeni care l-au cunoscut. Dar cuvintele au putere mărginită, ele nu-s totdeauna în stare să ne dea complet tabloul. Omul acesta a fost născut de epocă, ducea cu el, în el tot soarele şi întunericul acelei epoci, atâta doar că adunase cu discernământ mai mult soare şi mai puţin întuneric. Dumnealui era omul care îşi crease o filozofie a lui intimă, neformulată într-un sistem, dar care îl satisfăcea: iubea înţelepciunea în aşa fel, încât reuşea să trăiască după preceptele sale de viaţă simplă, independentă, generoasă şi încrezătoare. Ştia şi implementa acea bună zicere cehoviană – în fiinţa omenească totul trebuie să fie frumos: faţa, veşmintele, sufletul şi cugetul. Era principial şi muncea cu râvnă pentru traducerea în viaţă a postulatelor creştine.
     ...Sunt sigur că a fost cea mai tristă perioadă a vieţii sale – forurile comuniste de atunci l-au apăsat mişeleşte cu tăvălugul lor. Şi vreau să spun că au avut pentru ce: dânsul îşi iubea neţărmurit ţara în toată amploarea ei în tot contextul dramatic şi istoric. A iubit limba mamei, istoria şi strămoşii, glia străbună, satul, rudele, toată naţiunea noastră până la acel punct fierbinte al bucuriei mari şi deznădejdii. Nu făcea paradă din acesta, nici nu vorbea: prin fapte se manifesta! Făcea în medicină ceea ce trebuia să facă ca bun profesionist, apoi, ca membru al guvernului, participa la realizarea multor obiective la nivel de ţară. Şi totul ce întreprindea făcea cu mare dragoste. Avea o nouă viziune, argumentată ştiinţific de renovare a serviciului medical; filozofia sa era simplă: te-ai născut să faci bine acestui popor, acestui neam prin profesionalism înalt, prin cunoaşterea celor mai subtile secrete ale organizării medicinii. Nimeni la nivel de U.R.S.S., tind să cred, nu cunoştea atât de clar şi profund cum este şi cum trebuie să fie organizarea medicinii în spaţiul rural, mai ales. Milita pentru organizarea unei medicini normale, direct proporţională cu înălţimea timpului trăit. Catedra pe care o conducea, am putea-o numi în limbajul de astăzi, ca o instituţie de excelenţă întru ridicarea calităţii asistenţei medicale rurale, un centru important al dezvoltării managementului sănătăţii în general.
     ... N-a dat de înţeles nicicând că suferă, de, ca orice om normal. Dar lovitura ceea morală i-a erodat simţitor sănătatea. Am fost invitat la acea şedinţă a biroului c.c. al p.c.M. Activam ca secretar al comitetului de partid din AŞM. Mai pe urmă mi-am dat seama că m-au invitat, în temei, pentru a-mi oferi o lecţie de conduită pe viitor: eram şi eu suspectat de conducerea de vârf pentru unele păcate „gen Testemiţanu,” ştiam că sunt luat la „carandaş”, deci, mă aşteptam la o destituire din funcţie ori o altă lovitură sub centură, căci existau multe în arsenalul lor. Eram de 32 de ani, peste capul meu pogorâse o responsabilitate gigantică, pe urmă înţelesei că am fost conturat pentru carieră politică. Se plămădeau cu prudenţă cadre naţionale de nomenclaturişti politici şi căzusem sub acel val.
     Ei bine, am asistat la şedinţa ceea de birou; până astăzi port în memorie bătălia ce s-a dat între două grupe de nomenclaturişti: I. Bodiul, pe de o parte, cu grupul său de oameni, foarte închistaţi în nişte doctrine pseudointernaţionaliste, porniţi vrăjmaş la răzbunare faţă de un om net superior lor. Şi şeful Guvernului, A. Diordiţa, care s-a arătat a fi categoric împotriva demiterii din post a ministrului Nicolae Testemiţanu. Acesta din urmă s-a exprimat curajos: „Tovarăşe prim-secretar prin multiplele învinuiri ce i se aduc lui Testemiţanu nu aveţi dreptate: dumnealui este unul dintre cei mai buni miniştri ai Sănătăţii din U.R.S.S.! Este şi cel mai bun ministru al guvernului pe care am onoarea să-l conduc.” Aşa Alexandru Diordiţă încercă de câteva ori să-l determine pe Ivan Bodiul să fie mai loial cu ministrul din echipa sa, Testemiţanu. „Poate ne mărginim la o mustrare aspră?” - cerca să intervină premierul. Nimic. Ministrului i se imputa „ încălcarea principiului leninist de selectare şi repartizare a cadrelor” de către instituţia pe care o dirija. Văzând că intervenţiile sale nu dau rezultatul dorit, A. Diordiţa la un moment dat se scoală şi spune. „ Eu am plecat!” A ieşit din şedinţă, în aceiaşi zi a plecat cu avionul la Moscova, fiind rugat să fie primit de A.Kosâghin, preşedintele Consiliului de Miniştri al U.R.S.S. Mi-a povestit dumnealui pe urmă despre aceste peregrinări forţate. „Alexei Nicolaevici, zaberaite menea ot tuda, ne mogu, zadâhaiusi s ătim celovecom( îl avea în vedere pe primul secretar, I.I. Bodiul” (Alexei Nicolaevici, Transferaţi-mă vă rog de acolo, nu mai pot, mă sufoc cu omul acesta).
     Kosâghin l-a rugat să aştepte puţin, până se va întoarce dintr-o vizită pe care o avea după grafic în Mongolia. „Mă întorc şi soluţionăm problema dumitale,” a fost răspunsul. Cu adevărat, peste puţin timp A. Diordiţa a fost numit în calitate de vicepreşedinte a Comitetului de Stat pentru preţuri al U.R.S.S. Ulterior a devenit preşedinte al acelui Comitet, aici terminându-şi cariera. M-a mirat poziţia sa curajoasă, a unui bărbat de stat vis-a-vis de acea problemă. Cu toate că el, transnistreanul, ştia că Testemiţanu e un bun român, că îşi iubeşte foarte mult neamul. Ştia că Ministrul Nicolae Testemiţanu îi căuta pe specialiştii din medicină moldoveni de pe tot întinsul Uniunii Sovietice aducându-i acasă, ştia că acesta pune accentul în selectarea cadrelor pentru doctorantură mai mult pe elementul autohton. Scopul şedinţei acelea a biroului c.c. al unicului partid aflat la conducere pe atunci a fost, prin eliminarea din funcţie a celui mai bun ministru, lansarea unui avertisment şi pentru alţi demnitari moldoveni, cu dragoste de ţară şi de neam. Adică, păzea, vezi ce se poate întâmpla!
     Chiar a doua zi am găsit pe masă în birou meu un pachet, cu o scrisoare de însoţire de la c.c., transmis prin Secţia nr. 1 a Academiei, în care se indicau daunele mari aduse de „naţionalism”, fiind făcute în sensul acesta aluzii concrete şi la persoana mea.
     ... Trecuse un sfert de secol de la război, economia era pusă bine pe picioare. La conducerea diferitor ramuri au fost admişi moldoveni - basarabeni, care până aici au fost oarecum marginalizaţi. Erau aleşi parcă pe geană: deştepţi, gospodăroşi, cu har organizatoric. Nu vreau să afirm aici că exista în eşalonul de vârf al conducerii pe atunci o mişcare „disidenţi” cu un anumit lider. Nu. Cu toate că liderul spiritual exista. Şi acesta era Testemiţanu. Nu era nimic declarat, nu noi l-am ales, dar el fiinţa, acţiona. În jurul său se aflau unele personalităţi cu funţii mai superioare ca a sa, cum a fost acelaşi A. Diordiţa, şef al guvernului, A. Corobceanu, viceprim-ministru, D. Cornovan, secretar pe ideologie la c.c., A. Neguţa, şeful Gosplan-ului, L. Cemortan, vice-ministru al Culturii, Ana Melnic, N. Luchian, D. Antoniuc, colaboratori la c.c. al p.c.m., chiar şi Ia. Grosu, preşedintele Academiei, acesta fiind mai deghizat, academicienii N. Corlăteanu şi Rusev, poetul A. Lupan, prozatorul I. Druţă, dar câţi încă vedeau în N. Testemiţanu acel ilustru medic, talentat ministru şi...ceva mai mult. Mult mai mult. Numărasem o dată aceste personalităţi şi găsisem peste o sută. Erau oameni cu responsabilităţi enorme, care căutau să îmbine diciplina de partid(se socoteau toţi comunişti adevăraţi, nimeni nu putea pe atunci să prevadă destrămarea şi căderea Uniunii) cu dragostea de ţară, profesionalismul, dragostea de neam. În prim-planul credinţei lor era datoria faţă de muncă, faţă de popor. Lucrul acesta venea din subconştient, din cultura noastră milenară. Riscul de a fi credincios neamului era plătit uneori cu viaţa , cazul Testemiţanu. Astăzi pseudo patrioţii de pe acest meridian nu riscă cu nimic, dar nici nu fac nimic pentru neam. Fac doar pentru buzunarele lor. Grupele de interese din prezent, cred eu, sunt net inferioare prin structura lor patriotică şi nu numai faţă de acei înaintaşi, care prin luptă şi sacrificiu au ajutat să apară zorii erei democratice în care ne e dat să trăim. Exista un fel de prietenie fără de reguli, fără careva obligaţiuni. E o pleiadă de oameni care merită să fie înscrişi în Cartea de Aur a istoriei noastre. Renaşterea naţională, care a venit foarte târziu, la sfârşitul anilor 80, la începutul anilor 90 putea şi să nu apară defel fără de aportul oamenilor aceştia, figuri cu adevărat vizionare.
     Nicolae Testemiţanu şi cei de un spirit cu el trebuie să fie înscrişi în pomelnicele moldovenilor şi pomeniţi la orice serviciu divin. Ar fi şi o dreptate pentru că ei au suferit pentru noi, au murit pentru noi. Testemiţanu, Corobceanu, Cornovanu etc. au decedat în floarea vârstei. Să luăm aminte...”