SUNT ŞI EU UNUL DINTRE DATORNICII DOMNIEI SALE
Gheorghe Ghidirim, academician al AŞ RM, profesor universitar, doctor habilitat în medicină, eminent al ocrotirii sănătăţii, Om emerit al RM, şef de catedră patologie chirurgicală. USMF "Nicolae Testemiţanu"

     "... Era la începutul verii lui 1960, în toiul examenelor, la sfârşit de an universitar. Ultimul examen îl aveam la chirurgia generală, obiect foarte serios, cu atât mai mult că luasem deja decizia să mă consacru acestei specialităţi. Aveam emoţii, căci doream să obţin nu pur şi simplu o notă majoră, ci să produc o impresie de viitor chirurg. Emoţiile m-au copleşit şi mai mult, când am văzut că în faţa mea stătea docentul Nicolae Testemiţanu, rectorul universităţii de medicină, cunoscut de toţi ca un pedagog renumit prin obiectivitatea şi exigenţa sa faţă de studenţi.
    După răspunsul la a doua întrebare, lăsasem biletul la o parte şi ne cufundasem într-o discuţie aprinsă, care necesita nu numai erudiţie, dar şi gândire de clinicist cu referinţă la practică cotidiană. Slavă Domnului, absolvisem şcoala medicală din Tighina şi dovedisem să lucrez pe teren. După ce sfârşisem discuţia, transpirat de-a binelea simţii că i-am plăcut dascălului meu şi bucuria îmi umpluse sufletul.
    După momentul acesta ne întâlneam des, căci peste un an fusesem ales în postură de şef al sindicatelor studenţeşti şi eram obligat să conlucrez cu rectorul universităţii. Totul mergea bine şi relaţiile dintre noi erau bune, sănătoase, de multe ori depăşind cadrul obişnuit dintre şef şi subaltern.
    Dar iată, că în primăvara anului 1963 Nicolae Testemiţanu este numit în postul de ministru al sănătăţii din Republica Moldova, iar eu între timp absolvisem Institutul de Medicină şi după doi ani de peregrinări prin teatrele de anatomie descriptivă, nimerisem în aspirantură la chirurgie. Părea, că visul din adolescenţă era pe cale să devină realitate. Nu ieşeam cu săptămâni din spital, aproape că nu dormeam acasă, consacrându-mi tot timpul, cugetul şi energia lucrului îndrăgit. Şi când gândeam, că sunt aproape de izbândă, am fost chemat inopinat la ministru, pentru a mi se propune să accept trecerea în funcţia de inspector superior la direcţia cadre a ministerului. Toate sforţările mele de a justifica imposibilitatea despărţirii de chirurgie au eşuat şi de la o luni mi-am început serviciul în noua postură.
    Mi-e greu să descriu calvarul, prin care am trecut timp de o lună, însă nu ştiam că domnul ministru mă supraveghea cu atenţie şi, văzând suferinţele mele, în cele din urmă mă chemă la el şi îmi înmână ordinul de restabilire la aspirantură. Bucuria revenirii la chirurgie acum se împletea cu simţul de insatisfacţie din cauza că am refuzat să lucrez la minister şi că nu am susţinut intenţia ministrului. Căci ştia el ce ştia, şi ce, natural, nu puteam şti eu, un biet aspirant şi chirurg începător.
    Situaţia aceasta într-un fel tensionată în relaţiile noastre, aparent prin nimic deosebite de cele mai înainte, durase mulţi ani, până când, prin 1978-79, fiind deja în post de şef al catedrei chirurgie, iar domnia sa destituit din postul de ministru (1968), şef şi el de catedră la Institutul de Medicină, veni la mine cu rugămintea de a fi consultat, suspectând o malformaţiune. După ce ne bucurasem împreună, că teama a fost zadarnică, m-a rugat să-i consult nepoata şi, dacă va fi nevoie, să şi o operez. Operaţia trecuse cu bine, bolnava plecase acasă, iar eu tot mai eram la gânduri - de ce anume la mine venise omul acesta, cu nume în medicină, cu nevoile sale, având posibilitatea să consulte specialişti mai cunoscuţi, chiar colegi de-ai lui de bancă. După multe cugetări am ajuns la concluzia, că prin aceasta mi-a dat de înţeles, că îmi iertase refuzul meu de a lucra în acei ani îndepărtaţi la minister. Relaţiile noastre intraseră în albia de odinioară şi eu mă simţeam fericit, cum poate fi fericit un om căruia i s-a iertat o mare greşeală, un păcat săvârşit nu dinadins, dar cu nesăbuinţă...
    La sfârşitul lui august 1986, după un consiliu ştiinţific obişnuit la un început de an universitar ne îmbrăţişaserăm cu multă căldură şi convenirăm, că la întoarcerea mea din Taşkent, de la Congresul unional al chirurgilor (17-19 septembrie) vom pleca la Ochiul-Alb (satul lui de baştină), unde ne aştepta nepoata pe care o operasem, cu un teanc de plăcinte şi un ulcior de vin de casă. La întoarcerea mea în Chişinău, 20 septembrie, sâmbătă pe la amiază, aflai că profesorul Nicolae Testemiţanu murise în aceeaşi zi în plin dans cu ocazia celebrării a 35 ani de la absolvirea institutului. Nu atinsese nici 60 de ani, nici măcar nu era pensionar...
    Simţul păcatului faţă de el revenise în sufletul meu cu o nouă vibranţă. Acest simţ al datoriei neîmplinite a fost ultimul imbold, când am decis să-mi dau acordul să fiu ales în postul de ministru al sănătăţii în iunie 1990.
    Cumva îmi vedeam păcatul ispăşit..."