MĂ MÂNDRESC CĂ FAC PARTE DIN DISCIPOLII SĂI!
Dumitru Noroc, directorul IMSP spitalului clinic municipal nr.4 din Chişinău, doctor în medicină, conferenţiar universitar

     „... Dumnealui avea un magnetism care e greu să-l descrii. Apoi fiecare dintre noi ne străduim să nu ratăm ocaziile bune din biografie – până a ajunge să activez la minister, au mai existat nişte momente decisive în viaţa mea. Prin ce l-am impresionat pe ministrul Testemiţanu? Clar că numai prin muncă asiduă am putut să mă fac observat.
     Epopeea şi-a luat cursul de la Comisa de repartizare în frontul muncii, care includea rectoratul, decanatul, dar şi pe ministrul Nicolae Testemiţanu, aflat de câteva luni în funcţia respectivă. Domnia sa era preşedintele acelei comisii. Lucrasem în anii de studenţie la SCR ca asistent medical în clinica de urologie a profesorului Solomon Goligorschii, care ţinea pe atunci mult să mă duc urolog la spitalul din oraşul Râbniţa. Era acolo un şef al secţiei respective, care se pensiona, eu, deci, fiind nominalizat în locul său. Chiar atunci mă căsătorisem şi ajunsesem cu soţia la concluzia să ne ducem mai bine într-un sat, mai aproape de baştină. Deci, la comisie aceasta mi-am exprimat doleanţa – să fiu repartizat în orice sat din raioanele de nord ale republicii. „ Doctore, prima dată e când întâlnim un absolvent, care se cere să lucreze în sat, mă bucur!” a spus ministrul, felicitându-mă cu spitalul de circumscripţie din Catranâc. Nici nu auzisem de aşa localitate. M-am deplasat la faţa locului şi puţin m-am speriat, când am aflat că voi avea 16 mii de pacienţi din cinci sate. Dar acolo nici drumuri, nici spaţiu de tratament (cele 35 de paturi erau aşezate în casa preotului), nici electricitate nu era măcar.
     M-am făcut prieten cu preşedintele gospodăriei, om de omenie, în doi ani am ridicat două clădiri, făcusem transformări evidente. Şi iată că vine în raion cu vizită de lucru ministrul Nicolae Testemiţanu, avea deja mare autoritate în republică. Îl roagă pe medicul-şef al raionului, Claudiu Zarea, să-i arate spitale în care se simte pulsul înnoirilor. Au venit, deci, la mine. M-a cunoscut, şi-a amintit de epizodul cela de la repartizare. Când a văzut cum stau lucrurile în genere şi ce am reuşit să fac doar în doi ani, s-a bucurat. M-a sfătuit să ţin ritmul, dar şi să intru în partid, căci numai aşa voi putea să arăt ce pot şi în dimensiune republicană. Apoi, oleacă şoptit, m-a prevenit: „ La oraş e mult mai anevoios pentru medici să fie primiţi în partid, în sat e mai uşor. Asta e situaţia, altfel nu o să poţi din plin lucra pentru popor,” mi-a spus. „ Am nevoie la minister de dumneata, sunteţi omul care trebuie să controlaţi pe alţii, nu să fiţi controlat, dar în cadrul ministerului nu o să puteţi fi primit în partid,” a mai adăugat dumnealui, dând, cum s-ar spune, cărţile pe faţă. Destinul meu avea conturate nişte orizonturi, am pus mult treburile la cale cu soţia - m-au primit cu alai în partid, deoarece în sat, cu adevărat, nu erau doritori.
     ... Într-o zi sunt invitat la minister, din primele vorbe dumnealui se interesează dacă am fost primit în partid. Gata, treci la serviciu în minister! Prinsesem a mă foşni, căci mai aveam ceva de finisat acolo, la spital. „ Nimic, ştiu că o să zici că nu ai casă, maşină, pianină – dar nu o să-ţi meargă! Îmi trebuieşti aici şi basta! O să vină toate mai încolo, ai garanţia cuvântului meu,” m-a avertizat şi încurajat. Aşa am devenit inspector al ministerului pe probleme chirurgicale. Trecusem specializarea la chirurgie, eram în temă. Profesorul Nicolae Anestiadi m-a luat pe jumătate de salariu ca chirurg, deci, începusem o viaţă nouă. Urmează deplasări prin raioane, muncă zilnică intensă care a durat şase ani.
     ... Vai, ce zile am avut după demisia sa; zilnic suspectaţi, mulţi dintre noi concediaţi. Nu ne ardea de lucru, eram moleşiţi de o vânzoleală anemică. Aveau nevoie de mine şi m-au mai ţinut până în 1971, când a apărut vacantă funcţia aceasta de la spitalul nr. 4. Mi-am făcut cruce că am scăpat de minister, aici şi salariul era mai bun. Am deja 36 de ani munciţi aici, mai-mai să finisăm şi să trecem într-un spital pe care l-am ridicat până la acoperiş, dar timpul s-a răsucit nu în favoarea noastră.
     La minister toţi eram animaţi de ideea şefului de a aduce în sat serviciile medicale necesare populaţiei. Să nu umble omul pe drumuri, ci să ducem serviciile încolo; ambulatoriile celea de patru categorii se aflau în epicentrul ideilor sale de a ameliora calitatea asistenţei medicale la sate. Am convingerea că tocmai acum, când s-a trecut la medicina de familie, multe din ideile sale capătă contur real. Omului să-i facă în sat picurătoare, masaj, fizioterapie, să-i măsoare tensiunea etc., şi numai bolnavii grei, complicaţi să fie duşi mai departe la tratament. A fost elaborată în acest context şi Legea cu privire la dezvoltarea medicinii primare. Sistemul lui Semaşco n-a prins rădăcini la noi, deoarece nu existau sursele necesare. Concepţia lui Testemiţanu avea picioarele pe pământul nostru, era cu mult mai realistă. Fapt este că multe din elementele ei sunt viabile şi în prezent, cu toate că s-a schimbat fonul ei social. Actualmente avem 57 de paturi la zece mii de populaţie, indice aproape de cel european. Atâta doar că un pat funcţional în Europa e de 20 mii de dolari, având anexate monitoare şi ce mai trebuie, pe când noi dispunem doar de câteva paturi de acestea, pe care am putea să le numărăm pe degete. Vasăzică, avem paturi simple, fără echipament. În Europa 95 la sută încep şi termină tratamentul în policlinică şi numai 5 la sută se aşează în staţionar. La noi cifra din urmă e de 20 la sută, deci diferenţa e mare. Bolnavul care nu se află mult în spital şi nu are contact cu infecţia, având condiţii mai bune acasă – e în câştig. Medicina e foarte costisitoare, Nicolae Testemiţanu luând în seamă şi acest considerent. Centrele de sănătate, azilurile pentru bătrâni, care apar tot mai multe în ultimii ani, vin să rezolve multiplele probleme de sănătate ale oamenilor de la ţară. Aici, la centrele de sănătate, la ambulatorii trebuie de adus serviciile medicale – să nu umble oamenii pe drumuri. Acestea erau obiectivele reformei prevăzute de marele Testemiţanu.
     ... Actualmente activez, cum spuneam la catedra ce-i poartă numele. Deci, continuu să colaborez într-un fel în acelaşi colectiv cu dumnealui. Spiritul excepţionalului profesor, savant, om de stat este mereu viu aici, unde dumnealui s-a aflat până la ultima suflare. Ne străduim să fim la înălţime, să nu ne certe cumva pentru ceva. Într-un cuvânt, ţinem cu tot sufletul la marca „testemiţană”, ne străduim să perpetuăm şi să înmulţim tradiţiile bune.