MEDICUL TESTEMIŢANU ÎN VIZIUNEA UNUI NEMEDIC
Nicolae Corlăteanu, academician al AŞ RM, doctor habilitat în filologie, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat al RM

     "... De la început o mărturisire. În anii de tinereţe am dorit şi eu să devin medic, ca şi verişorul meu, Alexandru Corlăteanu, medic de circumscripţie în Chişinău prin anii '20 ai secolului nostru, ca şi cumnatul meu Mihail Tacu, fost medic primar al judeţului Ismail prin anii '30. Situaţia materială a părinţilor nu mi-a permis să mă concentrez total învăţăturii medicale, pe care o râvneam. De aceea a trebuit să-mi câştig nervum rerum gerendarum (cum spunea Eminescu), adică mijloacele de existenţă, prin preparaţii particulare date elevilor şi (nu numai), prin munci agricole la grădina Universităţii. Cu Nicolae Testemiţanu şi cu alţi medici mi-am dat seama că în lupta sa nobilă pentru ocrotirea sănătăţii omului, medicul este antrenat nu numai împotriva maladiilor, ci se află în aceeaşi vreme într-o ciocnire şi cu bolnavul însuşi, care se zbate cu toată fiinţa lui în lupta cu necunoscutul, cu mersul neprevăzut al bolii, cu frica lui de moarte, pe care se pregăteşte să o întâmpine - deseori după chinurile grozave - ca o izbăvire dorită. In asemenea situaţii medicul e chemat să alimenteze mereu speranţa bolnavului, chiar şi în situaţiile cele mai grele.
    Spune Mecena: "Chiar de ajung neputincios, olog şi ciung, schimonosit ca o paiaţă - sunt, totuşi, mulţumit, că sunt în viaţă" (Lafontaine, "Moartea şi omul necăjit").
    Se înţelege, datoria sfântă a medicului este de a vindeca, dacă aceasta este în puterile lui, dar mai adesea de a alina, a linişti bolnavul, a-l susţine mereu moral: căldura ochilor medicului, blândeţea mâinii sale mângâitoare, atmosfera de protecţie pe care o creează, încrederea ce o câştigă - toate acestea sunt dorite şi căutate de suferind. Oare toate acestea nu-l caracterizau prin excelenţă pe Nicolae Testemiţanu?
    Nu poate fi negat nici faptul, că medicul luptă şi cu propria sa teamă de eşec şi uneori cu neputinţă de a-şi salva pacientul. Un mare chirurg german, Cristian Albert Theodor Billroth (1829-1894), care a făcut prima rezecţie la stomac la tratarea cancerului (1881), a trebuit să recunoască îndurerat: "Nu pot să mai îndur cum lumea mă chinuieşte în fiecare zi şi în fiecare ceas, cerându-mi ceea ce nu se poate. Întrucât am pătruns ceva mai adânc decât alţii în esenţa cea mai tainică a naturii, ei cred că asemenea zeilor, eu aş putea prin minuni să înlătur suferinţele şi să le dau fericire, pe când eu nu sunt decât om ca toţi ceilalţi. Ah, dacă aţi şti cum se frământă totul şi fierbe în mine, cum inima îmi bate mai încet, când în loc de mântuire abia pot să aduc în câteva cuvinte nesigure o mângâiere celor pierduţi... Ce să mă fac? Eu, care sunt omul admirat de toţi, mă recunosc atât de neputincios".