POVERILE INIMII, POVARA CURAJULUI
Constantin Andriuţa, profesor universitar, doctor habilitat în medicină, şef al catedrei boli infecţioase, USMF "Nicolae Testemiţanu".

     „...Pentru prima dată am auzit despre acest Om cu Suflet Mare de la colegii mei de studii, actualii profesor Ion Corcimaru şi conferenţiarul Gheorghe Musteaţă (şi ei din raionul Râşcani) tocmai în 1957, fiind studenţi ai anului II la ISM din Chişinău. Ceva mai multe lucruri frumoase am auzit despre el deja, când Domnia sa a devenise rector al Institutului de Medicină. Dar cel mai îndeaproape l-am cunoscut în 1961, când mi-a înmânat diploma. Eram printre cei, care absolvise instituţia dată cu menţiune. Ceremonia de ridicare a diplomelor, care se desfăşurară în clubul Institutului, actualmente biserica "Sf. Nicolae" avea să rămână pentru noi, absolvenţii anului 1961, în memorie pentru totdeauna. Rectorul personal ne felicita cu multă căldură sufletească şi ne înmâna diploma de medic generalist.
     Deşi neobişnuiţi pe atunci cu ritualurile de bună educaţie şi curtoazie cavalerească, noi, absolvenţii, am admirat cu plăcere şi mare satisfacţie, cum rectorul săruta mâinile la toate fetele noastre, înmânându-le diplome. Aşa ceva nu mai observaserăm până atunci niciodată la nimeni în Alma Mater.
     In discursul său la solemnitate, Nicolae Testemiţanu incluse şi un element utilitar: povăţuia, cum să activăm pe teren, cum să alinăm durerea oamenilor de la ţară, care ne întreţin pe noi, şi pe toată populaţia de la oraşe. Ne învăţa, că ţăranul nu are universităţi terminate, însă este foarte înţelept, răbdător şi cu inimă blajină, lucru despre care aveam să mă conving ulterior, practicând medicina în satul Selişte, Nisporeni. Poate că aş fi practicat-o şi azi în acel sat, deoarece mă bucuram deja de o anumită autoritate profesională, se conturau anumite perspective, însă soarta a dispus altfel.
     In 1963 Nicolae Testemiţanu devenise ministrul sănătăţii din Republica Moldova, iar Institutul de Medicină obţinu categoria I, cu deschidere de noi facultăţi, bineînţeles nu fără concursul fostului rector. Era nevoie de cadre didactice şi ştiinţifice tinere, ancorate la terenul şi la nevoile ţării, care trebuiau crescute. În legătură cu aceasta noul ministru "anunţă mobilizarea" absolvenţilor cu menţiune din ultimele promoţii, printre care se afla şi subsemnatul.
     Mai păstrez şi acum imprimată tenace în memorie şi neafectată de molia uitării "audiograma" convorbirii cu cel mai curajos ministru al sănătăţii. Trebuie să spun, sus şi tare, că asemenea ministru n-a mai avut Ţara Moldovei, nici până la el, nici după el. In convorbirea noastră sinceră şi calmă (prima mea convorbire cu asemenea personalitate), mi-a sugerat ideea, dar şi convingerea, că medicina de la ţară va repurta succese mai mari, dacă şi cadrele didactice vor avea o calificare superioară. La despărţire îmi zise: "Încercaţi, domnul şef, la aspirantură, noi vă vom susţine. Insă, dacă nu veţi reuşi, ţara vă va primi îndărăt cu braţele deschise".
     Însufleţit şi încurajat, am ales calea ştiinţifico-didactică, devenind ulterior doctor habilitat în medicină, profesor universitar, infecţionist de categorie superioară, Om emerit al Republicii Moldova. Şi toate acestea le datorez poveţelor şi susţinerii Dascălului nostru profesional şi spiritual, merituosului savant Nicolae Testemiţanu.
     Mai târziu, colegi fiind, de multe ori am avut ocazia să comunic cu profesorul Nicolae Testemiţanu, atât individual, cât şi în cadrul facultăţii de medicină preventivă, la diferite adunări, şi totdeauna rămâneam încântat de marele lui har de orator şi organizator al ocrotirii sănătăţii.
     Da, amintirile frumoase au rămas mai multe decât necazuri şi altfel nici nu putea fi, atâta timp cât acest om emana numai energie pozitivă în jurul său, o miriadă de raze sufleteşti, absorbite de tineret pentru a fi transmise pilduitor din generaţie în generaţie.
     Prin anii 1967-1968, fiind asistent novice la catedra de boli infecţioase, nu-mi puteam explica un şir de lucruri ce ţineau de relaţiile foştilor buni prieteni Nicolae Testemiţanu şi Vasile Anestiadi. Am început să înţeleg doar după adunarea de partid din toamna anului 1968, că marii dregători sloboziră din cuşcă pe capul nostru cel mai hidos şi vorace balaur al tuturor imperiilor din toate timpurile, numit "Dezbină şi subjugă", care lacerează ţări şi popoare, ca, până la urmă, să sfârtece şi imperiul, care i-a dat ţâţă. Până atunci credeam, că tot ce zboară se mănâncă. Cu anii m-am convins, că în viaţă e cu totul altfel. Am ajuns să trag concluzia pesimistă, că cel mai mare neajuns al neamului nostru este că nu am fost şi nu suntem uniţi, că rămânem invidioşi şi pizmătăreţi, că nu ştim, nici nu vrem să ne apărăm pe noi înşine. Poate că aceasta este cea mai mare dramă a acestui popor.
     Nu mă îndoiesc, profesorul Nicolae Testemiţanu înţelegea aceste lucruri destul de bine şi repercusiunile negative ale acestei drame le trecea prin inima lui, picătură cu picătură, până ea, inima, ajunse să nu mai reziste. Azi ne convingem, că cel ce se mai numea Colea Testemiţanu (cum îi zicea soţia sa Ludmila) era plămădit din cu totul alt aluat. Atunci, când cei mai mulţi socoteau imposibil a face ceva pentru acest popor, el a fost primul, care avu îndrăzneala să aducă cadrele naţionale nu numai în Institutul de Medicină, dar şi în medicina din întreaga republică. El, şi numai el a îndrăznit atunci să aducă în aulele medicinii limba lui Mihai Eminescu şi Ion Creangă; el şi numai el a avut îndrăzneala şi curajul să-şi dea copiii ca să facă studii în limba română; el şi numai el a făcut multe lucruri bune pentru acest popor împătimit; el şi numai el... Anume în aceasta ar fi să căutăm cheia dramei sale, fiindcă el şi numai el... Dar unde am fost noi, ceilalţi, colegi, prieteni, elevi, savanţi, oameni de bună credinţă, oameni cu dragoste de neam, ţară, popor?!
     ...Fiind la aceeaşi facultate, după cum am menţionat, am avut onoarea să particip, împreună cu profesorii Nicolae Testemiţanu şi Tudor Prisacari, la ceremonia de celebrare a sectagenarului Mihai Ghehtman, profesor universitar, Om emerit al ştiinţei din Republica Moldova, pe atunci şef de catedră medicină socială şi organizare a ocrotirii sănătăţii. Atunci am cunoscut ca oculist şi alte calităţi ale profesorului Testemiţanu. Pe cât era el de vesel, glumeţ, comunicativ, pe atât de respectuos cu şeful lui, ca un elev bine educat, în pofida titulurilor din cariera sa (fost rector, ministru, şef de catedră etc.), ceea ce nu se prea observă acum în relaţiile dintre colegii de la medicină.
     De la Cel de Sus este lăsat, că despre cei trecuţi în lumea celor drepţi să se vorbească numai de bine.
     Credem, că dacă profesorul Nicolae Testemiţanu ar fi trăit măcar până la 70 de ani, pe care trebuia să-i împlinească în 1997, ar fi făcut şi mai multe lucruri bune pentru acest popor. Neajunsul cel mare pentru el este de a fi depăşit timpul şi nemernicii lui, de a fi fost prea bun! Şi e foarte regretabil, deoarece Republica Moldova a rămas mai săracă cu un stejar de pe timpurile lui Ştefan cel Mare, care în ultimii ani, din păcate, nu mai răsar de la sine şi nici nu mai sânt semănaţi de nimeni.”