Moş Andrei Testemiţanu din Ochiul Alb a fost un ţăran ca mulţi alţii, îşi trăgea obârşia dinspre Mihăileni, sat mare din apropiere. Încă taică-său, Trofim Testemiţanu, fu înfiat de o rudă a sa, Enache, din Ochiul Alb, şi de atunci stirpea testemiţană a slobozit rădăcini adânci aici. Fapt onorabil este că acea rudă ochialbeană n-a ţinut neapărat să schimbe numele de familie al tânărului care i-a moştenit averea. Deci, aceste două ramuri testemiţene au rămas să-şi ducă veacul în ambele sate învecinate...
    Era un om sincer ca verdele ierbii şi blând ca raza primăvăratică de soare. Dar se înăsprea, se făcea dur când trebuia, căci iubea la nesfârşit adevărul, dreptatea. Se ferea de rău, dar, dacă nu o putea face, îl înfrunta bărbăteşte. Se străduia, în atare cazuri, să răsplătească răul prin bine şi totuna era în câştig. Avea o înţelepciune naturală, venită de la pământ, care-i ajuta să aibă asupra lucrurilor vederi clare şi o supleţe a gândirii. Totdeauna, înainte de a zice ori a începe ceva, se gândea bine; căci, vorba dumisale, după ce ai dat drumul la cuvânt, ori ai început o faptă, nu mai eşti în puterea de a o lua înapoi.
    Şi-a dus viaţa pe aceste văi, învăţând multe de la ea: timpul e cel mai bun judecător, pe când viaţa – cel mai bun profesor, se ştie. Cei care-şi amintesc în sat de dumnealui, dar de aceştia-s încă mulţi, spun că a fost un om deosebit: harnic şi priceput în ale gospodăriei, modest, mărinimos şi foarte îngăduitor în relaţiile cu semenii. Era omul care nicicând, niciunde n-a obijduit pe nimeni, n-a strivit o muscă, vorba ceea, prin cugetare se descotorosea mereu de vicii şi greşeli. Anume de aceea oamenii din diferite mahalale ale satului, când se contrau ori chiar se băteau între ei, veneau în cele din urmă la moş Andrei după sfaturi: să le facă dreptate.
    Şi cum el zicea, aşa rămânea. Anume de aceea îl tot prindea de cumătru mai tot satul. A avut o mulţime de fini de cununie. Rar când cineva izbutea să-i dea înainte bineţe, căci el era primul care o făcea. Chiar şi pe copii îi saluta, dar dacă se întâmpla ca piciul sau tânărul să-l salute primul, îl oprea şi-l lăuda cu vorbe alese: „O să-i spun lui tătâne-tău că deştept şi educat copil are, dar al cui îi fi fiind dumitale, băiatule?” Şi aşa făcea un fel de utilă pedagogie populară, pe care-n sat toţi o ţin bine minte.
    Se afla permanent în trebi, îşi ducea în mod exemplar gospodăria. Cum da-n primăvară, ba chiar din februarie, îngăduia mai mult prin ocolul bârsanelor, îngrijind mieluţii fragezi. Îi plăceau mult caii, dar şi mai mult oile, se vede. Mătuşa Axenia, soţie-sa, avea grijă să pună brânza la putinele; cum numai se arăta la Drochia cu brânză, caşcavaluri de vânzare, le şi realiza pe loc, deoarece avea clientela sa în acel târg. Iar moş Andrei nu înceta să-şi laude consoarta: „Orice fel de meserie nu e rău omul să ştie! Soaţa mea ştie rostul la brânză, domniile voastre la altele. Deci, voi veni eu sau ea – tot duminica, odată ce avem prilejul...”
    N-a urmărit să se îmbogăţească, dar totuşi pământ a cumpărat întruna, căci copiii îi tot umpleau casa, între ei fiind mai multe fete. Dar unde-s fete, trebuie zestre: şi pământul era cea mai de valoare zestre pe atunci la ţară.
    A avut opt copii, dintre care trei – un băiat şi două fete – s-au dus de timpuriu în lumea umbrelor. Această pierdere de suflete, pre nume Ana, Emilia şi Sergiu, zice-se, i-au şi determinat mai apoi pe feciorii Nicolae şi Petrică, pe mezina Nadejda să îmbrăţişeze una din cele mai umane profesii – pe cea de medic.
    Până aici, cât a durat prin secole neamul testemiţenilor, dar şi celălalt neam, Ababii, după mătuşa Axenia, toţi s-au ocupat cu agricultura. Plugăritul era socotit ca brăţară de aur, prin el, cu el, valuri de lume s-au înălţat în timp. Şi iată că a venit un moment, când cei „lipiţi pământului” au îndrăznit să se desprindă de glie şi să taie drum cutezător spre carte. Iată că prin anii 30-40 ai secolului trecut, cei mai vrednici şi în putere gospodari de la sate se gândesc serios să-şi dea odraslele la carte, ca acestea să nu mai cunoască grijile şi necazurile plugăreşti. „Ai carte, ai parte!” – apăruse pe-atunci proverbul. Adică ai parte de o viaţă mai omenească, mai aproape de cişmeaua civilizaţiei, mai lipsită de griji...
    Moşul Andrei Testemiţanu din Ochiul Alb a fost printre primii gospodari din sat, care a sesizat acest adevăr dictat de viaţă: faptele minţii supravieţuiesc celor ale braţelor. A înţeles omul că învăţătura are preţ ca aurul, că e întrebată oriunde. S-a sfătuit cu soţia în repetate rânduri şi a ajuns la concluzia să-şi trimită cei doi feciori, pe Nicolae şi Petrică, la învăţătură. Şi unul, şi altul s-au dovedit de mici a fi abili la carte. De fapt, la început era vorba de unul, de Nicolae, dar mai apoi, la rugămintea băieţilor, au schimbat macazul. Deci, fetele vor rămâne în sat, pentru ele a şi adunat moş Andrei, cum spuneam, hectarele celea; băieţii vor pleca la carte, toţi ai casei urmând să-i ajute, să le sprijine drumul spre lumină. Acesta era crezul de bine al ţăranilor cu niţică stare şi isteţime a minţii.
    Avea deja sclipuită o avere bunicică moş Andrei, când consiliul familiei acceptă atare decizie: gospodarul îşi lărgise evident ogorul, în curte crescuse simţitor numărul animalelor, păsărilor. Avea într-un timp la 20 ha de pământ, patru cai – însemne ale unui trai bunişor, dar şi care necesita muncă multă, presupunea chinuri şi necazuri. Moşul, deci, ridicase fruntea de la brazdă şi văzuse în preajmă cartea, lucru onorabil şi salutabil.
    Era bun prieten cu directorul şcolii din sat şi între ei se legase chiar un fel de colaborare, prin aceasta se şi explică faptul că, mai mulţi ani, când îi învăţau la şcoala din sat băieţii, moş Andrei a fost membru al comitetului şcolar. De altfel, era unicul ţăran, căci în comitet intrau preotul, primarul, notarul – fruntea satului. Exact pe atunci moş Andrei avu ideea să se construiască o şcoală nouă în Ochiul Alb, căci copiii făceau carte în nişte clădiri adaptate, puţin luminate. Oricum, ideea cu şcoala nouă a prins rădăcini, dumnealui oferindu-se să care cărămizi pentru noul şantier cu căruţa de la conacul în dărâmare al unui boier din satul Ghica Vodă. Dar când pentru şcoala nouă decise să colecteze diverse produse agricole, căci bani nu erau, unii mai în glumă, mai în adins, rosteau vorbe aspre despre comitetului şcolar, spunând că de când a venit peste sat ideea construcţiei unui nou locaş de şcoală, oamenii au tot sărăcit, făcând corvezi de tot felul! Mă rog, tergiversările cu construcţia luaseră cu adevărat proporţii şi nemulţumirile acestea aveau o explicaţie. Doar e firesc să fie aşa: nu toţi oamenii pe atunci înţelegeau foloasele şcolii.
    Vânturi proaspete bătuseră pe-aceste văi paradisiace – oriunde aruncai ochii, numai verdeaţă – sălcii pletoase, heleştee cu peşte, grădini doldora de rod, vii, livezi. Casa veche a lui moş Andrei era aidoma unui cuib de rândunea şi se afla într-o vâlcea, având în preajmă un pârăiaş, iar în spate un cogeamite deal abrupt. Cumpărând cu timpul şi dealul din faţă de peste 40 ari, gospodarul fruntaş depune eforturi mari şi zideşte o casă nouă, cea care dăinuie şi astăzi, de-acum pe creasta acestui al doilea deal. Pe pantă, după ce cumpărase pământul, moş Andrei sădise o frumoasă livadă, faptă pentru care l-a invidiat întregul sat, căci nicăieri nu se mai afla una mai frumoasă.
    Pe-aceste văi, pe-această mănoasă moşie, medicina şi-a tăiat anevoios drum. Abia de se zvonise de existenţa unui medic pe la Râşcani, căci prin multe sate din acest colţ de lume nu călcase picior de doctor. Sute de ani, copiii mai ales, mureau ca muştele după naştere, deseori decedau şi lehuzele. Toate aşezările acestea câmpeneşti erau lăsate în voia sorţii, ştiinţa medicală nu ajunsese defel pe aici.
    Dar iată că din aurul pământului se naşte un om deosebit, care pe parcurs a adunat în sine tot ce a avut şi are mai bun acest popor. Se naşte un militant de seamă pentru cauza neamului, un om dintr-o bucată. Aici cu adevărat stratul de humus e aproape de doi metri, deci, era şi firesc, ca-n frământarea sa de secole, aluatul gliei străbune să nască un bărbat de seamă, un făclier al culturii medicale, în cazul dat!
    Dar să revenim la ograda lui moş Andrei, din care au ieşit în lume trei doctori – feciorii Nicolae şi Petru, mezina Nadejda. Cum spuneam, sfatul familiei decise să-i trimită la carte pe feciori, dar, în virtutea unor noi circumstanţe, a putut şi o fată să-şi „facă vânt” la carte. Şi lucrul acesta umplea de lumină sufletele părinţilor, acea lumină caldă şi dătătoare de credinţă în bine.
    Moş Andrei cu soţia trăiau suflet în suflet, din acea bună înţelegere înflorea şi se încropea averea lor, căci ei trăiau doar cu grija câmpului şi a copiilor. Dominantă a devenit, cum spuneam, ideea de a-i orienta pe copii spre carte, lucru care le făcea onoare, dar aducea şi greutăţi casei.
    Moş Andrei se împăca de minune cu soacră-sa, deseori se sfătuia cu ea, căci era o femeie mintioasă, cu tâlc la vorbă. Venea uneori din câmp şi-i povestea care-i starea ogorului, cum se dezvoltă plantele, ce procedee agricole mai izbutea să aplice – aşa, o găsea pe prag, şi-i tot povestea. Ea-l asculta şi-l sfătuia, îşi dădea cu părerea, căci vrednică era şi multe le pricepea. Fapt este că-n casă toate problemele erau discutate şi-apoi rezolvate în comun, într-o înţelegere bună. Iar prin exemplul lor personal de hărnicie şi cumsecădenie părinţii influenţau doar în bine copiii.
    Buna înţelegere dintre părinţi şi copii s-a păstrat neştirbită şi-n timpul când aceştia din urmă făceau şcoală departe – la Baraboi, la Bălţi, mai apoi la Chişinău. Permanent, o dată pe săptămână, uneori şi mai des, mama sau tata plecau la copii cu merinde – se duceau cu căruţa, dar deseori şi pe jos, căci caii erau folosiţi permanent la muncile agricole. Deseori moş Andrei lucra cu caii şi pe ogorul altor oameni din sat, aceştia venindu-i apoi în ajutor la praşă, la recoltare. Aşadar, mama Axenia scotea pe la zori din cuptor plăcintele, învârtitele, alivăncele, pâinea rumenită, le punea în desagă, alături de brânză, de jumări, de oala cu smântână şi o lua pe jos spre Bălţi, pe vale, pe malul Răutului, prin Nicoreni, Grinăuţi, Strâmba – 30 de km îi făcea într-o direcţie, 30 – în altă direcţie, şi spre seară o vedeai de-acum undeva pe muchia dealului plivind buruianul din grădină...
    Dar cei doi fraţi, cum numai dau pe la baştină, puneau mâna pe sapă ori coasă, ajutându-şi părinţii, căci aveau îndemânare şi simţul datoriei – coseau, secerau, prăşeau, dau cu cultivatorul – la toate se pricepeau. Atunci moş Andrei rămânea prea mulţumit, mândru de feciorii săi că sunt vrednici la carte, dar şi harnici în câmp. Ei, copiii, au preluat, de fapt, ştafeta hărniciei şi vredniciei de la părinţi şi au dus-o mai departe. La Liceul Teoretic „Ion Creangă” din Bălţi, fraţii Testemiţanu au fost printre primii la învăţătură şi au avut o comportare exemplară, de aceea în al doilea an de studii au primit cămin, bursă, fiind scutiţi de taxă. Iarăşi un prilej de bucurie şi mândrie pentru părinţi!
    Mai greu le venea băieţilor cu îmbrăcămintea, încălţămintea, căci tot creşteau şi ieşeau din haine, dar se descurcau. Moşul duse o dată pielicele şi multă lână tocmai la mănăstirea Răciula din codrii Călăraşilor, pentru a primi de la maicile de acolo material din lână, ţesut la mănăstire, un fel de şâiac, din care a cusut costume la liceeni. Mai cu cârpeală, mai cu spoială, au împins-o înainte: pe-atunci o bucată de stofă bună costa mai multe căruţe cu saci de grâu, pentru agricultori era destul de anevoios a cumpăra producţie industrială, exprimată în unelte agricole sau îmbrăcăminte.
    Moş Andrei avea o convingere, pe care o spunea mereu feciorilor săi – cartea este prietenul care nu te înşeală niciodată! Şi feciorii îi respectau părerea, înfrăţindu-se şi mai mult cu cartea. Trecuse războiul, foametea, colectivizarea. Vai, prin câte încercări avuse a trece ţăranul basarabean! Cu câtă strângere de inimă şi durere în suflet a dus el la colhoz căruţa, caii, inventarul agricol – aceste bunuri adunate prin sudoare, prin muncă îndârjită de ani.
    Veniseră acele legi draconice ale regimului totalitar, care-l impuneau cu forţa pe ţăran să renunţe la pământul şi averea sa, să devină robul unor neisprăviţi, care-şi băteau joc de ţăranii cei mai gospodari. Ca, până la urmă, totuşi, să se vadă şi să se înţeleagă că munca colectivă nu duce la nimic bun. Căci apoi am tot cântat ce-am apucat: „La colhoz, pe dealul mare, cine fură, acela are!...”
    După război, cei doi fraţi Testemiţanu au fost nevoiţi să schimbe liceul pe şcoala medie. Nicolae urmează clasa a IX-a la Bălţi. Petrică – clasa a VIII-a la Baraboi. Liceul „Ion Creangă” se evacuase în 1944 în România, dar ei nu au plecat. Hotărâseră la acel improvizat sfat al familiei să rămână, mai ales la insistentele rugăminţi ale mamei o făcuseră. Dar, totuşi, mai-mai erau să plece, mai-mai erau să urce în tren cu ceilalţi colegi, când la gară apăruse cu trei cai înspumaţi, înhămaţi la căruţă, moş Andrei şi i-a luat pe feciori acasă. Au respectat lacrima mamei, au urcat în căruţă şi pe drum spre sat au tot tăcut; tata îndemna cu puha caii şi se mistuia în sinea sa: „A făcut bine ori ba, că i-a împiedicat să plece cu liceul în România?!” Filosofia moşului era simplă: orice regim are nevoie de oameni cu carte. Dar băieţii lui făcuseră deja oleacă de şcoală.