UN TITAN AL MEDICINII AUTOHTONE
Constantin Andriuţă, seful catedrei Boli Infecţioase Tropicale şi Parazitologie Medicală a USMF "Nicolae Testemiţanu", doctor habilitat în medicină, profesor universitar, Om Emerit din Republica Moldova

     "... Am crezut şi cred că regretatul profesor Nicolae Testemiţanu a fost un om după exemplul căruia fiece medic, savant din domeniu şi nu numai se cade să-şi alinieze pasul în viaţă şi muncă. E reperul nostru, dat de către Cel de Sus, pentru a-l urma, a-l avea mereu în gândire şi simţire. A fost omul care a luptat, a ars pentru sănătatea poporului, o spun cu mâna pe inimă, ignorând aici orice fel de metaforă. A fost rectorul meu, care mi-a înmânat Diploma cu menţiune la finele studiilor universitare, având grijă ulterior să mă ţină în vizor, orientându-mi paşii în marea medicină, dându-mi undă verde în ştiinţă. În aşa fel a procedat şi cu mulţi alţi colegi, declarând acea "mobilizare generală" a absolvenţilor din ultimele promoţii care absolvise cu menţiune facultatea, îndemnându-i să păşească cu îndrăzneală în cele mai merituoase centre ştiinţifice din fosta U. R. S. S. Deja devenise ministru şi în epicentrul programului său era pregătirea cadrelor ştiinţifice şi didactice pentru noile facultăţi deschise tot de dumnealui la Alma Mater.
    Nu cunosc un alt om, care la modul concret să fi influenţat atâtea destine; avea ceva deosebit, un magnetism specific al său ce te făcea să-i urmezi sfatul, povaţa. O făcea nu pentru sine, ba chiar poate nici pentru tine, ci pentru cauza medicinii, pentru popor. Anume aceasta, cred eu, îl situa deasupra multor dintre contemporani. Era un sincer şi adevărat luptător pentru ca profesia de medic să fie preţuită şi stimată. Dumnealui vedea multe lucruri mai departe decât semenii săi, lucru observat de altfel de mai mulţi colegi de ai mei.
    Mi s-a întipărit în memorie chipul dumnealui din anii studenţiei: se bucura de o stimă colosală din partea studenţilor - era tânăr, foarte elegant, totdeauna măsurat în vorbă şi faptă, totdeauna patriot în esenţă; atunci, la festivitatea de înmânare a diplomelor, momentul şi evenimentul avuse loc în Casa de cultură (fosta biserică Sf. Nicolae), ne-a vorbit extraordinar de frumos despre ţăranii pe care noi urma să-i avem ca pacienţi, ne-a îndrumat părinteşte să avem grijă de acea "talpă a ţării", să fim la înălţimea datoriei şi să nu dăm de ruşine instituţia ce ne-a creat şi crescut ca medici. Absolut toţi absolvenţii promoţiei noastre plecau să lucreze la sat, pe un termen de trei ani minimum – era o lege. Am nimerit într-un sat mare din mijlocul Codrilor milenari, se numea Selişte, spitalul de circumscripţie de acolo deservind încă şase localităţi din împrejurimi. Eram unicul medic la 10 mii de locuitori, dispuneam de o trăsură trasă de cai a spitalului cu care mă deplasam pe teren.
    Lucrasem doi ani în spitalul de circumscripţie şi-mi luasem avânt. Aveam deja nevastă, copii, nu-mi prea ardea să mă despart de sat. Mai era ceva: familia trebuia în noile condiţii să mai rămână acolo, eu - la Chişinău. Întrevedeam unele greutăţi inerente oricărui început de carieră. Apoi nici nu prea credeam că am vocaţie de cercetător. Dar Nicolae Testemiţanu avea o forţă de convingere extraordinară, totul ce spunea era bine argumentat, chibzuit la rece, cum s-ar spune. Nu aveam cum să refuz binele care mi se oferea cu atâta generozitate.
    Este o vorbă din bătrâni: ai făcut un bine, uită-l tot atunci. Ţi-a făcut cineva un bine, ţine-l minte o viaţă. Iată, într-o carte am înscrise exact cuvintele sale de la acea întâlnire memorabilă. Mi-a spus: "Încercaţi, domnule şef, la aspirantură, noi vă vom susţine. Însă, dacă nu veţi reuşi, ţara vă va primi îndărăt cu braţele deschise". Am încercat. Am izbutit să avansez în activitatea de cercetare şi clinică, avându-l pe tot parcursul ca model de consacrare cauzei medicinii. Acel prim imbold pe care l-am primit la început de cale a fost decisiv – am susţinut cele două teze; devenind pe parcurs şef de catedră m-am străduit să le fac pe toate aşa ca dascălul nostru profesional şi spiritual să nu rămână dezamăgit de persoana mea.
    ... De la apariţia acelei cărţi a lui Iulian Grossu "De Nicolo Testemitiano Testimonium" au trecut zece ani, acolo tot am fost solicitat să-mi exprim unele gânduri vis-a-vis de această remarcabilă personalitate. S-ar crede că am spus atunci totul ce puteam spune despre dumnealui. Dar nu e chiar aşa: cu scurgerea timpului apar noi viziuni, tot alte interpretări ale rolului şi locului pe care le-a avut această figură proeminentă în viaţa culturală şi socială de la noi. Despre acest erou al neamului s-au pronunţat în repetate rânduri Ion Druţă, Grigore Vieru, marii noştri scriitori, primul preşedinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur, care au pus preţ pe importanţa încărcăturii pozitive pentru noile generaţii a exemplului de comportament şi de luptător a marelui înaintaş. În anul 2002 am cutezat să lansez şi eu o plachetă de versuri, cu imaginea eroului pe copertă, cu menţiunea scrisă alăturea: "În memoria patriarhului medicinii secolului XX din Republica Moldova, profesorului universitar Nicolae Testemiţanu - la 75 de ani."
                    Scumpului meu Dascăl, Rector, Ministru şi Profesor,
                    Care a avut permanent un mare dor,
                    Să vadă pusă pe roate medicina de la sate,
                    Să crească pentru ţară cadre de certă calitate...
    Este o strofă din partea introductivă a cărţii, după care urmează o cascadă de versuri consacrate vieţii şi activităţii sale. Aşa am găsit de cuviinţă să-mi expun gândurile şi sentimentele. Fiecare o face cum vrea, avem în preajmă democraţia, nu-i aşa? Am ţinut să recit poemul dedicat lui Nicolae Testemiţanu de la tribună, la aniversarea a 75-a de la naşterea sa, dar n-am încăput în lista vorbitorilor. De aşi dori nespus de mult să apară împreună cu acest dialog...
    M-am mai întâmplat o dată la o sindrofie cu dumnealui, era omagiat la 70 de ani profesorul Mihail Ghehtman, şeful catedrei unde activa şi dl Nicolae Testemiţanu. Am fost puţini invitaţi – regretaţii profesori Prisacari, Testemiţanu, Popuşoi şi, mi se pare, actualul profesor Eţco, era un cerc restrâns de oameni. Aici l-am văzut pe profesorul Nicolae Testemiţanu foarte în albia sa – vesel, lansând o mulţime de glume, snoave, pătăranii, luându-se parcă la întrecere cu ceilalţi camarazi. Şi toate le făcea pentru a da culoare atmosferei de sărbătoare a şefului catedrei, prof. M. Ghehtman, un om foarte cumsecade, specialist de mare talie. Prima dată am cântat împreună cu fostul ministru mai multe cântece, observând şi aici o frumoasă calitate a sa. Avea un respect extraordinar faţă de şeful său, stimă sprijinită de acea bunătate şi cultură aleasă a sa. Se intuia în dumnealui acea educaţie aleasă, venită din "cei şapte ani de acasă".
    ... Oameni de calibrul lui Nicolae Testemiţanu se nasc foarte rar, se vede, o dată la un secol dacă apar: medicina trebuie să fie mândră că l-a avut, că îl are! Chipul şi ideile sale trebuie transmise din generaţie în generaţie."