TATA NE-A EDUCAT ÎN SPIRITUL DRAGOSTEI DE MUNCĂ ŞI DE NEAM
Andrei Testemiţanu, şeful secţiei Ultrasonografie a
Cordului şi Vaselor Magestrale a IMSP Centrul Republican
de Diagnosticare Medicală

     „... Este un lucru strict necesar să ştim de unde venim, să ne cunoaştem spiţa neamului. Spunea cineva că în Europa majoritatea trăitorilor îşi cunosc obârşia până la minimum al şaptelea strămoş, pe când la noi...În cazul nostru am prelungit respectarea tradiţiei, când feciorul, nepotul duce mai departe ştafeta familială, împrumutând numele înaintaşilor. E o chestiune cu anumite valenţe, al cărui ecou perpetuă în istoria neamului nostru. Aveam fiice şi aşteptam un băiat, de ce nu aşi recunoaşte, el a venit, să-i dea Domnul viitor mare şi senin, căci celelalte şi le va dobândi alături de semeni. De pe acum îl îndeamnă la fapte bune străbunelul Andrei, bunelul Nicolae, atâtea alte rude apropiate şi mai îndepărtate.
     ...Da, cu adevărat părinţii sau străduit permanent să creştem sănătoşi, să ne dea o educaţie la nivelul timpului. Mama era rusoaică, tata - moldovean, ambii au decis să ne educe într-o grădiniţă de limbă română, fapt pentru care le-am rămas mereu recunoscători. Tata a pus îndesat umărul la deschiderea acelei grădiniţe, căci până atunci la Chişinău toate grădiniţele erau numai de limba rusă. Locuiam pe fosta str. Krasnoiarskaia, în regiunea Valea Ghicescu, dar grădiniţa nou deschisă era pe lângă Universitatea Pedagogică din prezent, deci, aveam cale lungă până la grădiniţă. Gazda în care trăiam era simplă: jumătate de casă la sol, două camere mici, ţin minte că iarna pereţii se răceau atât de mult, că prindeau brumă pe ei. Tata pe atunci era şeful secţiei Chirurgie la SCR. Primele amintiri despre acea casă şi acea primă instituţie de stat le port de la vârsta de trei - patru anişori. Sora mea mai mică, Aliona, aşa-i spuneam în familia noastră Elenei, s-a născut pe str. Tighina, blocul unde e fixat acum basorelieful cu chipul tatei. Sora mi-a urmat exemplul, frecventând acelaşi locaş de grădiniţă. Ştiu că încă de mic tata dorea mult să deprind două lucruri importante – munca şi ordinea. De aceea munca a rămas pentru mine ca o brăţară de aur, de care nu mă despart nicicând; este clar că şi punctualitatea, ordinea au devenit părţi componente ale traiului meu. Cu adevărat, tata era prieten cu prietenii mei, ţinea mult la copiii colegilor săi – dacă ne duceam undeva pe ospeţe, totdeauna se juca cu ei, îi mângâia şi îmbărbăta, când aceştia dau dovadă de isteţime, calităţi artistice. Găsea uşor limbă comună cu oameni de diferite vârste, dar cu copii, în primul rând.
     Pe câte ştiu, ideea aparţine comunităţii medicale universitare, care a delegat un grup de profesori să se adreseze în această privinţă primăriei municipale, aceasta răspunzând pozitiv la solicitare. Au fost găsite posibilităţi şi finanţe, pentru a duce cu bine la capăt instaurarea basoreliefului, la inaugurarea căruia a participat obştimea din oraş. Am fost prezent la eveniment şi am ascultat cuvintele de apreciere, rostite de vorbitori. Anul trecut, când se împlinise 20 de ani de la decesul tatei, am asistat la un miting de comemorare în Drochia, la spitalul de acolo fiind de asemenea fixată o stelă cu chipul său. Le sunt foarte recunoscător acestor oameni pentru sensibilitatea inimii lor, pentru mărinimia spirituală de care dau dovadă. Acum am înţeles cât de mulţi prieteni a avut tata.
     ...Am spus mai sus că tata ne-a deprins de mici să iubim munca, ordinea. Era chiar puţin pedant, în sens pozitiv, când trebuia să întroneze ordinea fie acasă, fie la serviciu. Nu accepta dezordinea, nepăsarea faţă de orice muncă încredinţată unui individ. Totdeauna în asemenea cazuri făcea trimitere la ţăranii gospodari între care a crescut la Ochiul Alb. Argumentele sale erau de natură mobilizatoare şi nu umilitoare. Principalul coz pe care-l folosea în procesul de educaţie familială era exemplul personal. Mai întâi curăţea şi aranja dânsul încălţămintea în modul cel mai ordonat, ca mai apoi, când ne venea rândul, să executăm la acelaşi nivel procedura. Se interesa îndeaproape şi ce facem la carte: a cunoscut personal profesorii de şcoală, dar şi pe cei universitari, cunoscând detaliat succesele şi insuccesele noastre. Spuneam mai sus, prietenii mei erau şi ai săi, de la ei tot afla câte ceva. Punea mai mult accentul pe modul prietenos, democratic de a ne influenţa, decât pe cel autoritar. Obţinusem deja profesia şi cu orice ocazie ne povăţuia: „ Medicul, precum şi ostaşul genist, nu are dreptul la greşeală!” Ne îndruma să învăţăm continuu, să fim la curent cu tot ce apare nou în domeniul pe care îl profesăm. Ne educa să respectăm adevărul, dreptatea. Tot prin exemplu personal o făcea.
     ...Îi plăcea să-i calce pragul casei cât mai mulţi prieteni – atunci cu adevărat se simţea în apele sale. Ne odihneam deseori la Sergheevka, la baza sportivă de pe litoralul Mării Negre, construită la iniţiativa sa, pe când era rector la ISMC. Deseori ne odihneam şi la Marea baltică, la Iurmala, în localitatea Maiori, o staţiune sanitorială splendidă din Letonia. Tata avea un mare prieten la Riga şi totdeauna eram ca şi oaspeţii lui Vilis Kanep. Era şef de catedră şi ministru al Sănătăţii al RSSLe, avea cu tata nişte tangenţe sufleteşti puternice.
     ... Am avut maşină într-un timp şi urcam la volan – uneori el, alteori eu şi plecam în Codri, pe şoseaua Leuşenilor. Dintre toţi copacii avea un cult pentru stejari, considerându-i ca simbol al vechimii Moldovei. La Ochiul Alb când pleca uneori, îl invita să-l însoţească deseori pe bărbatul surorii sale mai mici, a Nadejdei, pe cumnatul Tudor Olaru. Totuşi, în doi părea mai scurt drumul. Zilele de naştere le sărbătorea la 1 august, sub geana Codrilor de lângă Romăneşti, Străşeni. La Romaneşti a ridicat primul ambulatoriu experimental, care justificase întru totul proiectele sale. Îi cunoştea bine pe lucrătorii de acolo, medicul-şef fiind chiar un consătean al său. Dar dacă e să conchidem la cele spuse, deseori el lucra şi în zilele de odihnă, munca realizată ritmic şi eficient îi aducea o satisfacţie a vieţii.