Cartea te înalţă, te luminează

     Moş Andrei avea o convingere, pe care o spunea mereu feciorilor săi – cartea este prietenul care nu te înşeală niciodată! Şi feciorii îi respectau părerea, înfrăţindu-se şi mai mult cu cartea. Trecuse războiul, foametea, colectivizarea. Vai, prin câte încercări avuse a trece ţăranul basarabean! Cu câtă strângere de inimă şi durere în suflet a dus el la colhoz căruţa, caii, inventarul agricol – aceste bunuri adunate prin sudoare, prin muncă îndârjită de ani.
     Veniseră acele legi draconice ale regimului totalitar, care-l impuneau cu forţa pe ţăran să renunţe la pământul şi averea sa, să devină robul unor neisprăviţi, care-şi băteau joc de ţăranii cei mai gospodari. Ca, până la urmă, totuşi, să se vadă şi să se înţeleagă că munca colectivă nu duce la nimic bun. Căci apoi am tot cântat ce-am apucat: „La colhoz, pe dealul mare, cine fură, acela are!...”
     După război, cei doi fraţi Testemiţanu au fost nevoiţi să schimbe liceul pe şcoala medie. Nicolae urmează clasa a IX-a la Bălţi. Petrică – clasa a VIII-a la Baraboi. Liceul „Ion Creangă” se evacuase în 1944 în România, dar ei nu au plecat. Hotărâseră la acel improvizat sfat al familiei să rămână, mai ales la insistentele rugăminţi ale mamei o făcuseră. Dar, totuşi, mai-mai erau să plece, mai-mai erau să urce în tren cu ceilalţi colegi, când la gară apăruse cu trei cai înspumaţi, înhămaţi la căruţă, moş Andrei şi i-a luat pe feciori acasă. Au respectat lacrima mamei, au urcat în căruţă şi pe drum spre sat au tot tăcut; tata îndemna cu puha caii şi se mistuia în sinea sa: „A făcut bine ori ba, că i-a împiedicat să plece cu liceul în România?!” Filosofia moşului era simplă: orice regim are nevoie de oameni cu carte. Dar băieţii lui făcuseră deja oleacă de şcoală.
     Atunci, în ’44, Nicolae a lucrat puţin la şcoala din sat, fapt care nu-i indicat nicăieri în biografia sa de muncă, a rămas însă în memoria unor consăteni. A fost cu sila impus să umble prin sat cu alţi învăţători „după zaiom”, un fel de împrumut făcut de stat în bani, pe care ţăranii trebuiau să-l dea vrei nu vrei. Trecuse de două ori războiul peste sat – de unde să ia oamenii bani? Tânărul Nicolae Testemiţanu a avut ocazia să vadă, pe viu, marea sărăcie din casele şi curţile sătenilor săi, rămânând foarte întristat de cele văzute. Intra în curtea omului, şi când vedea atâta deznădejde acolo, nu putea să mai ceară „zaiom”, i se făcea milă de gospodar. A văzut acea mizerie, soră cu disperarea, şi a refuzat să mai bată pe la porţile oamenilor...

Opţiunea a fost una – medicina

     Să vedeţi întâmplare: şeful clasei a zecea de la şcoala medie nr.1 din Bălţi, Nicolae Testemiţanu, împreună cu 15 colegi ai săi, după absolvire, coborâră la gara Pământeni, de unde luară trenul de Chişinău. De fapt, au urcat cu toţii într-un marfar, deoarece bani de drum nu aveau – seceta şi sărăcia în 1946 îşi arăta colţii la orice pas. Au cumpărat un singur bilet, de formă, şi au călătorit, vorba ceea, iepureşte. Atunci văzură pentru prima dată satele de dincolo de Bălţi, văzură o parte din Basarabia cernită, prădată şi jefuită. Mai ales la Chişinău – totul era în ruine, gara abia se construia, pe şantier munceau prizonieri nemţi de război.
     Au luat de la gară unicul tramvai care ducea spre Institutul de Medicină. Au ajuns anevoie la comisia de admitere şi s-au întristat foarte – compunerea obligatorie la literatura rusă i-a pus pe gânduri. Ei învăţaseră la liceu în limba română, în cei doi ani de şcoală medie nu putuseră studia toată literatura rusă. S-au sfătuit să vadă ce urmează, căci la Chişinău mai erau instituţii de învăţământ superior. Dar când să iasă pe uşă, le apare în faţă un bărbat robust, care-i întreabă amabil: „De unde sunteţi şi ce probleme aveţi, flăcăi?”
     - Am venit aici toată clasa a zecea din Bălţi, am hotărât întreaga echipă, in corpore, să studiem medicina, dar am înţeles că există nişte bariere în cale, ne retragem, – îi spuse adolescentul Nicolae Testemiţanu.
     - De ce să vă retrageţi, mergeţi cu mine la etajul doi, stăm noi de vorbă cu omul care ne trebuie şi vom vedea ce faceţi. Omul în cauză se dovedi a fi însuşi directorul Institutului, Ipatie Soroceanu.
     L-au urmat. Directorul i-a sfătuit şi îndrumat cum să facă mai bine. Da-se peste ei norocul, căci acest om extraordinar de bun şi săritor la nevoie avea să-i ajute în toţi acei ani, ei numindu-l până astăzi „papaşa Soroceanu”. Adică îl pomenesc cu această dulce sintagmă, căci demult nu mai este printre cei vii.
     - Scrieţi cu toţii la comisie cerere şi prezentaţi documentele! – i-a poftit directorul.
     Din acea echipă de absolvenţi bălţeni, zece inşi au rămas la medicină. În afară de şeful clasei, în echipă intrau Diomid Gherman, Alexandru Nacu, Vasile Negrescu, Anatol Secrieru, Grigore Bodeac etc. Cei doi din capul listei sunt astăzi academicieni, dar, în genere, majoritatea dintre ei pe parcurs au ajuns figuri marcante în medicina autohtonă.
     Viaţa căpătase pentru ei alte ritm şi alte sensuri. Trăiau pe atunci în nişte clădiri ale mitropoliei, transformate ad-hoc în cămine...
     Nicolae Testemiţanu a devenit chiar de la început lider al tineretului, deoarece muncea mult şi avea evidente succese la studii. Manifesta un comportament exemplar, copleşind profesorii prin cunoştinţele sale, prin felul său de a fi, impresionându-i pe toţi, mai ales, prin memoria sa fenomenală. Fapt este că profesorii l-au acceptat şi evidenţiat, aceasta l-a înaripat, i-a inoculat încredere în forţele proprii.
     Tânărul era deopotrivă de harnic la carte şi la activitatea obştească, găsea timp să se consacre total diverselor ocupaţii legate de studii, educaţie. Şi-n acelaşi timp rămânea cel care a fost: modest, sociabil, sincer şi amabil cu toţi colegii. A fost curând numit şef de grupă, apoi şef de „curs”.
     Academicianul de acum, Gheorghe Palade, care odinioară i-a fost coleg şi prieten, îşi aminteşte cum l-a întâlnit prima dată lângă uşa unui laborator, îmbrăcat într-o simplă manta soldăţească – înalt, brunet, cu părul creţ, cu voce catifelată: „Sunt Nicolae Testemiţanu şi doresc să mai răspund o dată la anatomie, am primit patru, dar nu pentru o notă mai bună vreau să repet examenul, ci pentru a-mi verifica cunoştinţele” – mărturisi dumnealui.
     Era de o sinceritate dezarmantă, te ataşai imediat de el, vroiai să-l asculţi şi să-i urmăreşti gândurile. Dl academician Gheorghe Palade a lucrat ulterior împreună la minister cu Nicolae Testemiţanu, păstrând şi din acea perioadă numai impresii plăcute despre marele său coleg...

În el au investit speranţe mulţi oameni

     Toţi şi-l amintesc pe studentul Nicolae Testemiţanu ca pe un ins ordonat, ce făcea dovada unei solide culturi asimilate din cărţi, din liceu, dar mai ales din „curtea lui moş Andrei”, fapt ce-i conferea un avantaj net în comparaţie cu ceilalţi colegi.
     Purta în sine un fluid magnetic, un fel de sarcini energetice pozitive, emanând în discuţii numai căldură şi lumină. Avea mereu pe parcursul vieţii, o impecabilă prestanţă vestimentară: acea batistă la buzunarul de la piept, acel inel de aur de pe degetul mare al mâinii drepte, acele cravate asortate la cămăşi. Gesturile măsurate şi mersul puţin legănat îl deosebeau de colegi şi-l făceau imediat observat. Impresiona atitudinea sa corectă faţă de generaţia în vârstă, de mentorii, îndrumătorii săi, de colegii de serviciu. Prin corectitudine, bunătate, sinceritate, cunoştinţe vaste şi cultură aleasă el putea să cucerească pe oricine. Era extrem de franc, deschis cu oamenii simpli, şi aceştia îi răspundeau cu aceeaşi monedă.
     Avea ceva al lui, care îl scotea din tiparele cunoscute ale lui „homo sovieticus” – chiar şi gestul acela de a săruta mâna doamnelor, domnişoarelor, rostind totdeauna fraza absolut nestandardă pe atunci: „Sărut mânuşiţele, doamnă (d-ră)...” Aşadar, a fost unicul în felul său când, în postul de rector, a înmânat diplomele de absolvire şi a sărutat mâna tuturor absolventelor. Aşa ceva nu se mai văzuse!
     Unul din discipolii dumnealui, dl Dumitru Tintiuc, actualmente profesor universitar, îşi aminteşte cum deseori îl însoţea pe Nicolae Testemiţanu prin institut sau chiar în drum spre casă şi acesta mereu se oprea în faţa doamnelor cunoscute şi le săruta galant mâna. „Trebuia să mă conformez, să-i repet gestul, lucru pe care-l facem cu anumită stinghereală. La Domnia sa gestul ieşea natural, ceva foarte firesc – eu imediat roşeam de emoţii”, îşi aminteşte şeful catedrei Medicină Socială şi Management...
     Profesorii, rectoratul au investit în el multe speranţe încă din anii studenţiei: încă de pe atunci erau vizibile calităţile sale de organizator, manager, de om al acţiunii.
     A condus delegaţii de studenţi eminenţi, colegi de-ai săi, la Moscova, Sankt-Petersburg, Kiev. A avut onoarea să fie în fruntea şi a unor delegaţii ale profesorilor care plecau în ţări străine.
     Din relatările dlor profesori Alexandru Nacu şi Alexandru Robu, care au călătorit împreună atunci (a. 1948) în marile centre culturale ale Rusiei, se desprind multe momente cu haz, căci erau tineri şi le plăceau glumele. La Moscova toţi băieţii şi-au procurat pălării mari (sombrero), deoarece dăduseră nişte călduri teribile. Toţi deciseră să-şi lase mustăţi. La hotelul din Leningrad (Sankt Petersburg) au fost asaltaţi de fanii de fotbal din oraş, fiind confundaţi cu membrii echipei de fotbal „Dinamo” din Tbilisi: N.Testemiţanu, ca „director” al clubului caucazian de sport, dădea autografe în dreapta şi-n stânga, şi-i asigura pe fani că peste două zile vor face praf din „Zenit”, echipa oraşului de pe Neva...
     Este interesant de accentuat că-n tot cursul vieţii sale post-studenţeşti, dl Nicolae Testemiţanu nu s-a lăsat de colegii de odinioară, ba din contra, mereu i-a stimat, i-a ajutat. E vorba de colegii săi de liceu, dar şi de cei de institut, pe care i-a avut alături în activitatea practică din domeniul medicinei, în cel al administrării de stat.
     Era mai presus de banalitatea cotidiană, de mizeriile cotidiene trecătoare. A fost dintotdeauna un om curajos, un Don Quijote mai degrabă, care, prin sinceritatea şi bunătatea sa dezarmantă, îi lăsa pe cei vicleni şi răi cu buzele umflate...
     Cazul cu colegul său de liceu Anton Chiriac, bunăoară, are în acest sens anumite semnificaţii: ambii fuseseră cândva cei mai buni la matematică în Bălţi. Anton Chiriac a şi urmat matematica la USM, dar pe la anul doi-trei desenase nişte ruble ruseşti şi căpătă ani grei de furdigă pentru atare „picturi”. După câţiva ani, este eliberat din închisoare, dar nu mai e admis la USM. Nicolae Testemiţanu era deja rector al Institutului de Medicină. L-a întâlnit amical şi, cântărind situaţia, l-a înscris pe A. Chiriac în anul întâi la medicină. Aşa a devenit amicul său un medic bun. Cu regret, A.Chiriac a muncit şi a trăit puţin după facultate.

Era un mare muncitor

     Cariera lui N. Testemiţanu a avut cu adevărat un traseu fulminant, dar la bază s-a aflat omul, specialistul, acel factor puternic în stare să „propulseze” orice. Dumnealui ar fi putut să îmbrăţişeze oricare altă profesie şi ar fi făcut tot atât de mult pentru ea, cât a făcut şi pentru medicină. La numai 28 de ani, era deja medic-şef al Spitalului Clinic Republican (SCR) din Chişinău, la 32 de ani – rector (director) al Institutului de Medicină, la 36 de ani – ministru al Sănătăţii al RSSM. Şi-n orice postură se afla, se aşternea gospodăreşte pe muncă, avea întruna idei noi, strategii bine chibzuite. Lucra pe ogorul medicinei aidoma lui moş Andrei acolo, pe ogorul ochialbean. La SCR a făcut în doi ani reparaţii serioase, a materializat ideea concentrării unor servicii specializate, a terminat investigaţiile şi şi-a susţinut teza de doctor în medicină, aducând pentru prima dată în circuitul ştiinţific cornul de berbec drept materie primă în osteosinteza interosoasă; valorifică noi date comparative referitor la reacţia organismului în cazul osteosintezei oaselor tubulare cu tijă metalică şi stift din corn de berbec...
     Fiind rector, a purces de urgenţă la deschiderea unor noi facultăţi: de stomatologie (1959), de medicină profilactică (1962), de farmacie (1964), mai apoi plasând-o aici şi pe cea de perfecţionare a cadrelor medicale. Scopul era să satisfacă măcar parţial marele deficit de cadre. Pământul acesta basarabean era „setos” de medici, precum deşertul de apă. Trebuiau, deci, pregătiţi, instruiţi aici medici, dar ca să deschizi o nouă facultate, era nevoie de permisiunea Moscovei. A făcut, deci, multe, a conceput planuri îndrăzneţe. În scurt timp, Moldova, la capitolul cadre medicale, ajunge la nivelul Ucrainei, Rusiei.
     Dl Nicolae Testemiţanu devine o autoritate, iar sub bagheta sa lumea lucrează cu multă dăruire – se deschid noi clinici, catedre, laboratoare. Concomitent, începe construcţia a două blocuri de studii a câte patru etaje fiecare, repară şi construieşte căminele studenţeşti, fondează o tabără sportivă a institutului pe litoralul Mării Negre. Tot atunci este fondat Laboratorul central de cercetări ştiinţifice, este finisat noul bloc morfologic. Fireşte, această vână de gospodar, muncitoare până la istov, plăcea potentaţilor zilei şi ei îl acceptară, îl promovează în funcţia de ministru. A refuzat din start oferta, dar cu partidul atunci nu te jucai, dacă insista, trebuia să te conformezi...
     Dl Nicolae Testemiţanu s-a gândit că în funcţia de ministru al sănătăţii va putea face mai mult pentru popor, cunoscând prea bine paragina din ramura respectivă. A elaborat şi aici, din start, strategia dezvoltării ocrotirii sănătăţii, apreciată apoi de mulţi specialişti din fosta Uniune ca un element viabil şi de perspectivă. Simplifică simţitor subdiviziunile ministerului (din 17 lăsă doar 12), abordează problema creşterii şi consolidării cadrelor ştiinţifice. Stabileşte legături cu diverse instituţii de profil din fostele republici unionale, îi convinge pe mulţi să ajute Moldova privind instruirea şi consolidarea cadrelor ştiinţifice de profil medical. Pe toţi cunoscuţii, amicii săi medici din republică îi ruga să caute, să descopere la sate, în centre raionale, specialiştii vrednici, experimentaţi, cu perspectivă, care să fie promovaţi, recomandaţi la doctorantură. Se ştie că ministrul Gruziei (Georgiei) i-a cedat zece locuri în doctorantură pentru Moscova şi Leningrad, cel al Letoniei – opt locuri. Şi tot aşa. Moldova avea rezervate doar 10 locuri ale sale la doctorantură, dar trimitea anual în marile centre ştiinţifice câte 40-50 de medici. Cel mai mult au fost recomandaţi pe an 51 de inşi.
     Făcea lucrul acesta, fiind complet conştient de starea grea în care se afla republica: trebuia odată şi odată pregătit terenul şi instruite cadre autohtone în medicină.
     În zece ani, Institutul de Medicină din Chişinău pregătise 1689 de medici, dintre care doar 163 erau băştinaşi; din 68 teze de doctor în medicină susţinute, doar 16 aparţineau medicilor autohtoni, din 8 teze de doctor habilitat, autohtonilor le revenea doar una, cea a profesoarei Natalia Gheorghiu...
     Ministrul Nicolae Testemiţanu prezintă noi argumente, caută căile de ameliorare a situaţiei. Numărul de studenţi înmatriculaţi la medicină în scurt timp se dublează. În câţiva ani, 125 de băştinaşi şi-au susţinut cu brio tezele de doctori în medicină şi s-au întors acasă. Aceştia ocupă astăzi principalele posturi în diverse instituţii ştiinţifice, clinici, centre de tratament.
     Tot ce făcea inimosul ministru în vederea pregătirii, educării cadrelor se străduia să corespundă cadrului legislativ: în această ordine de idei, a militat şi pentru introducerea limbii moldoveneşti (cum era numită atunci limba română) în procesul de instruire al USMF. A fost primul dintre miniştrii de atunci, care a ţinut la sesiunea Sovietului Suprem un raport în limba poporului băştinaş, fapt prin care nu a încălcat nici cu o iotă Constituţia. A deschis, vizavi de Universitatea Pedagogică „Ion Creangă”, pe Calea Ieşilor, prima grădiniţă moldovenească. Şi acest lucru era-n deplină concordanţă cu cadrul legislativ.
     Dar nu a fost înţeles de guvernanţii timpului de atunci: rezultatul se ştie –luate împreună, aceste acţiuni „subversive” i-au adus eticheta de „naţionalist”, imputându-i-se că ar fi trecut peste limita permisă de ideologia timpului. De fapt, prin aceasta s-a şi dovedit ulterior slăbiciunea „socialismului multilateral dezvoltat”: una se scria şi alta se făcea. Versiunea scrisă era corectă, minunată chiar, cea practică, legată de acţiune, totdeauna era falsă. Una se scria în Constituţie şi cu totul alta se întâmpla în viaţă. Acest hău dintre „buchia” legii şi adevărata esenţă şovină a guvernanţilor a şi decis paralizia şi putrefacţia sistemului socialist.
     Minciuna sta cu regele la masă...
     În consecinţă, mii de manuale de la Institutul de Medicină, la care au lucrat ani în şir atâţia profesori, traducându-le din limba rusă în româneşte, au fost arse. Imperiul roşu nu putea suferi nicicum limbile materne ale popoarelor conlocuitoare „frăţeşti”. „Homo Sovieticus” trebuia să cunoască o singură limbă, cea în care a vorbit Lenin.

El purta în suflet baştina, strămoşii

     Ziceam mai sus că Nicolae Testemiţanu, prin tot ce a dovedit să facă, a coborât în legendă. Aşa este. Spuneam „a coborât”, pentru că legendele despre el le nasc oamenii simpli, apoi ele urcă în cercurile de sus, ale elitei. Chiar zilele trecute, la o tradiţională emisiune a sa de Crăciun, scriitorul Ion Druţă, după ce a adus omagii omului-patriot Nicolae Testemiţanu, a ţinut să povestească cum acesta, când venea pe ospeţe la baştină, la Ochiul Alb, avea un comportament deosebit. Dumnealui lăsa „Volga” ministerială de la marginea satului, să plece doar cu şoferul spre casa lui moş Andrei, dar singur cobora şi mergea legănat pe jos printre case, tot salutându-şi sătenii şi discutând cu ei despre viaţă, despre trai. Când ajungea la casa părintească, ştia de-acum toate noutăţile din sat. Accentuăm, din parte-ne, că pe parcursul documentării asupra acestei cărţi foarte mulţi ochialbeni mi-au mărturisit atare lucru. A rămas imprimat în memoria posterităţii acest gest al marelui lor consătean, deoarece el cuprindea multă cumsecădenie şi omenie.
     E o chestie obişnuită, dar totodată cât e de profundă, dacă te gândeşti cât de bogat sens are. El venea, mergea pe jos, şi aproape totdeauna lângă magazin găsea mai mulţi bătrâni, decanii de vârstă ai satului, discutând între ei. Cum îl observau, toţi îşi scoteau pălăriile sau cuşmele din cap, salutându-l: „Mulţumim că aţi venit pe la noi, Nicolae Testemiţanu!” Şi în acest „mulţumim”, şi-n această săltare a pălăriilor era foarte multă dragoste şi respect pentru întregul neam al testemiţenilor, pentru moş Andrei, recunoscut drept unul din stâlpii de bază ai aşezării. Deseori venea împreună cu fratele său Petrică, cu sora sa Nadejda – pentru o zi-două, o săptămână. Cât stăteau acasă, mereu consultau bolnavii din toate mahalalele satului. „Mă duc, dragă, să mă consulte băieţii ceia ai lui moş Andrei, căci auzii că-s acasă!” – se tot vestea prin sat. Ori altfel zis: „Ne ducem la Chişinău, la băieţii lui moş Andrei, că am dat peste necaz, nu mai ştim ce să facem!” Aşa se făcea că în frunte era totdeauna pus numele lui moş Andrei, semn de înalt respect pentru tatăl care a crescut atare feciori. Ştie el, ochialbeanul, ce ştie, când acordă preponderenţă stâlpului familiei.
     Mă rog, să nu se creadă că testemiţenii erau singulari în această privinţă – nu. Şi alţi studenţi-medici, când veneau acasă, tot aşa „păţeau”, dar, nu ştiu de ce, satul îi ţine-n memorie anume pe flăcăii lui moş Andrei.
     Cert este, de câte ori şi-au ajutat sătenii, nicicând nu au luat, ferit-a Sfântul, un ban pentru serviciile acordate. Nimic. „Suntem consăteni şi sunt dator să vă ajut!” – acesta era răspunsul lui Nicolae Testemiţanu în atare cazuri. Fraţii erau fericiţi că sătenii lor îi alintau astfel: „băieţii lui moş Andrei”.
     Doar părinţii, vai, atât de mult s-au jertfit pentru ei. Era foarte mişcătoare, emoţionantă această relaţie sufletească dintre copii şi părinţi. Cunoscând bine necazul baştinei sale, dl Nicolae Testemiţanu cunoştea astfel situaţia gravă a ţării. Vroia permanent să-şi ajute satul cu ce poate şi chiar peste poate, căci astfel îşi vedea concretizată datoria sa de patriot. „Patria începe de la pragul casei părinteşti”, – îi plăcea lui să repete. Şi prin aceasta spunea totul.

Poveţe înţelepte pentru toate timpurile

     Iată cum îi povăţuia profesorul N. Testemiţanu pe studenţi: „Noi suntem feciori de ţărani, veniţi de la sate şi de aceea, prin laptele mamei, ne este dat să muncim serios pentru organizarea şi ameliorarea situaţiei în localităţile săteşti”. Ori: „Mă ocup de medicina rurală, căci savanţii sunt copiii chiar ai acestor locuitori de la sate şi trebuie să îmbunătăţim asistenţa medicală aici – cine poate şi trebuie să facă lucrul acesta, dacă nu oamenii proveniţi de la sate!”. Ori: „Dragostea de ţară nu se manifestă prin fraze pompoase, ci prin fapte concrete!”.
     Când se întorcea din vizitele de la baştină sau din diverse deplasări prin raioane, le comunica colegilor: „Am primit o nouă doză de energie, cât se poate de pozitivă”. Ştia a-i asculta pe ţărani, a discuta îndelung cu ei, de aceea le cunoştea durerile, problemele. Şi e bine că se socotea în sinea sa acelaşi ţăran, legat de grijile şi doleanţele sătenilor: „...Noi am venit provizoriu în oraşe de la sate şi de aceea prin tot ce simţim şi gândim ni-i dat să avem grijă de părinţi, neamuri şi oamenii de la coarnele plugului”. Sau „... Suntem născuţi la ţară, temporar trăim la oraş, de aceea suntem datori să facem tot ce este necesar pentru îmbunătăţirea vieţii şi stării sănătăţii populaţiei de la sate”.
     Vorbea uneori cu consătenii săi şi li se destăinuia: „Dumneavoastră aici, în sat, aveţi câte o sapă cu care munciţi, socotiţi că mai este una la Chişinău, cu care prăşesc eu!”
     De fapt, sapa sa era mai mare, de o sută de numere, ascuţită şi lucioasă, căci n-o lăsa să se odihnească nici zi, nici noapte.
     Ăsta-i adevărul, metaforic vorbind, dar, la modul cel mai concret, iată ce le spunea celor care erau recomandaţi la perfecţionări, doctorantură în centrele ştiinţifice mari din Ucraina, Rusia, Bielarus... „Poporul are nevoie de specialişti şi noi vă recomandăm, cu următoarele condiţii: să nu ne faceţi de ruşine, să studiaţi zi şi noapte tot ce este mai nou şi modern în medicină. Să nu uitaţi că noi toţi suntem datori faţă de cei care, dezbrăcaţi şi cu picioarele crăpate, ne-au hrănit şi continuă să ne hrănească. Avem mari datorii faţă de popor, iar când le vom achita, plec şi eu din postul în care mă aflu”.
     Parlamentara Eva Gudumac, pediatru principal al RM, membru corespondent al AŞM, ne-a comunicat că a însoţit-o de două ori pe profesoara Natalia Gheorghiu la catedra lui Nicolae Testemiţanu, unde cei doi savanţi aveau discuţii lungi şi interesante. Dna profesoară Gheorghiu, după aceste discuţii, îi mărturisea cu sinceritate tinerei sale colege: „N-am mai văzut un om atât de deştept. E un adevărat fenomen acest profesor Testemiţanu!” Iată, la astfel de oameni a dat naştere acea brazdă reavănă ochialbeană. Şi face să ne mai plângem că Moldova n-a avut, nu are feciori devotaţi, de ispravă?!
     Parafrazându-l pe poetul A.Vlahuţă, putem afirma: „Oamenii ca Nicolae Testemiţanu se nasc la depărtări de veacuri în existenţa unui popor!”

Se afla mereu în vâltoarea treburilor

Sapă, sapă, sapă – până o să dai de apă...
(Lucian BLAGA)

     Cunoştea situaţia în medicina autohtonă până în cele mai mici detalii, căci dovedise să ajungă până în cele mai îndepărtate şi bătute de soartă sate, cătune. El venise-n medicină „să sape”, nu-şi făcea doar datoria. Toţi cei care au lucrat cu dumnealui îşi amintesc de stilul de muncă al rectorului sau ministrului, mai apoi al şefului de catedră N. Testemiţanu. De dimineaţă până seara târziu, se afla în vâltoarea treburilor de serviciu, când pleca acasă, îşi lua deseori cu sine un maldăr de documente, pe care le studia şi scria pe ele diverse rezoluţii, recomandări pentru executare. Şi aici era migălos, înşiruind cum, în ce mod, cu ce oameni şi mijloace trebuie făcut cutare sau cutare lucru. Venise la guvernare cu dorinţa nestrămutată de a face bine pentru popor şi nu suferea, vai, cum nu-i plăcea, când vedea nepăsare, formalism, lipsă de profesionism, de spirit gospodăresc. Sunt momente când este strict necesar ca problema să fie formulată corect şi lucrurilor să li se spună pe nume, spre a evita decizii nesăbuite, agravate de riscul unui rău irecuperabil pentru viaţa şi activitatea în domeniul medicinei, considera el. Deci, adevărul trebuie să-l poţi spune, oricât ar fi de trist.
     Nicolae Testemiţanu punea mai presus de orice sănătatea oamenilor şi sănătatea pământului – acesta era idealul pentru care lupta. Cu uitare de sine lupta. Şi a fost bine că-n această necruţătoare muncă şi permanentă luptă avea adepţi fideli, prieteni, oameni de suflet, cum erau Anatol Corobceanu, Ana Melnic, Dumitru Cornovanu, Grigore Eremei, Alexandru Negru-Vodă şi încă alţi câţiva lucrători de răspundere din eşaloanele de sus ale puterii. Avea mulţi susţinători în tot ce făcea din rândul colegilor, colaboratorilor ministerului, savanţilor.
     După un obicei tradiţional, îşi saluta în fiece dimineaţă colaboratorii – deschidea uşa biroului şi-i ura fiecăruia o zi plăcută de muncă. Un consătean al meu, Efim Ciobanu, îmi spuse pe-atunci că ministrul deschidea uşa şi-şi sălta puţin mustaţa – tot atunci cei din cabinet săreau catapultaţi parcă de pe scaune, mulţumindu-i pentru urările de bine şi salut!
     Aşa era el, şi aici se întrezărea acel luminos, neîntrecut în bunătate şi sinceritate moş Andrei Testemiţanu din Ochiul Alb, omul pământului, dar şi al virtuţii noastre strămoşeşti. Înţelepciunea uncheşului venea de la glia străbună, urcându-şi apoi sevele în feciori şi fiice, nepoţi şi nepoate. Cineva spunea că multe se pot simula, dar înţelepciunea – ba, pentru că prin ea poţi cunoaşte măsura propriei tale ştiinţe şi a propriei tale neştiinţe.
     N. Testemiţanu este primul la noi, care s-a ridicat împotriva aplicării abuzive a pesticidelor în agricultură. A reuşit chiar să scoată o lege în acest sens, caz unic în tot perimetrul unional de atunci. Conducerea toată, care era în fond agrariană, nu-şi putea închipui cum ar putea obţine roade bune fără aplicarea chimicalelor. Ministrul sănătăţii îl convinge, totuşi, pe Alexandru Diordiţa, preşedintele Consiliului de Miniştri, să pună-n dezbatere la o şedinţă a guvernului problema folosirii pesticidelor. Cazul l-a relatat dl Petru Iarovoi, doctor habilitat în medicină, pe atunci viceministru al sănătăţii. Nicolae Testemiţanu a venit la şedinţă cu un raport foarte argumentat din punct de vedere ştiinţific. A adus şi unele exemple concludente din viaţă, dar totuşi, la un moment dat, Alexandru Diordiţa îi spune: „Слушай, Коля, а можешь ли ты простым крестьянским языком объяснить зачем это надо?” Şi atunci raportorul aduce încă un simplu argument, referindu-se la struguri, la vin: „Вот виноград опрыскивается ядохимикатами, которые в конце концов попадают в вино. Вино попадает в организм, из организма в печень…” Şi le demonstră nişte fotografii cu consecinţele grave ale patologiei hepatice... La rîndul său, A. Diordiţa unde face: „А вы знаете, министр прав. Вот когда я пью гибридное вино, у меня голова не болит, а когда европейское – у меня голова болит. Принять постановление!”.
     Pe atunci nici vorbă nu era de o mişcare ecologistă în ţară, nici maestrul Ion Druţă nu publicase încă memorabilele sale articole în presa centrală întru apărarea sănătăţii pământurilor din republică. Acestea au venit mai târziu.
     În 1966 ministerul sănătăţii face tot posibilul de a interzice folosirea abuzivă a preparatului clorurii organice, care se aplica, masiv, norma fiind de 70 kg la un hectar. Altădată, la Vulcăneşti, forfecarul negru mâncase complet răsărita de pe 20 hectare, tot atunci autorităţile emiseră un ordin să fie folosit contra acelor „lăcuste” preparatul „aldrin-daldrin”, care era foarte toxic. Pentru a convinge mai lesne autorităţile de dauna folosirii acestui preparat, Ministerul Sănătăţii a apelat la serviciile unui mare specialist din Kiev, care a venit la Chişinău şi a limpezit lucrurile, salvându-se şi în felul acesta sănătatea pământului.
     Acelaşi interes Nicolae Testemiţanu îl manifesta şi faţă de sănătatea poporului. Când făcea vizite de lucru la diverse spitale raionale şi de circumscripţie, avea grijă neapărat să găsească timp pentru a consulta bolnavii, în unele cazuri, făcea operaţii, ţinea sfat cu chirurgii, promova tot ce-i nou, modern în chirurgie, traumatologie, căci, concomitent cu funcţia administrativă la minister, deţinea funcţia de şef al catedrei Traumatologie şi Ortopedie. Se străduia să fie în pas cu tot ce era „de ultimă oră” în domeniu.
     Dar nu numai aceasta: dumnealui a încurajat mult dezvoltarea sistemului de patronare, prin intermediul căruia cei mai buni specialişti din diferite domenii ale medicinei, după un plan bine stabilit, plecau pe teren, în spitalele raionale şi de circumscripţie şi acordau un mare ajutor pe loc. Factorul organizatoric în această muncă era SCR, care punea la dispoziţia acelor specialişti 32 de maşini, aviaţia sanitară. Era ceva nemaipomenit: cele mai reprezentative cadre de chirurgi, terapeuţi, pediatri, stomatologi etc. primeau pentru aceasta un surplus la salariu de 0,15-0,25 procente doar pentru a susţine mereu ritmul în sistemul de patronare. Alături de N. Testemiţanu, aprigi promotori ai acestui sistem pe atunci erau Timofei Moşneaga, medic-şef al SCR, Ozea Rusu, adjunctul dumnealui anume în acest domeniu. De aici se dirija Consiliul special de patronare în raioanele republicii. Şi unul, şi celălalt au fost la timpul lor promovaţi în posturi de ministrul Testemiţanu.
     E regretabil că acest viabil şi eficient sistem a fost dat uitării, destrămat. El va rămâne, totuşi, în fondul de aur metodologic şi experimental al medicinei autohtone. Era simplu şi foarte binevenit acest îndemn de plecare la periferie (o săptămână în prima jumătate de an, şi încă una – în a doua jumătate) a specialiştilor de elită; astfel nu veneau neapărat mii de bolnavi spre oraşe, ci invers – medicii plecau spre pacienţi. Vestitul chirurg Constantin Ţâbârnă, bunăoară, consulta, făcea operaţii, implementa metode noi, moderne la spitalul din Sângerei, baştina sa, o altă somitate – Efim Taran, orelist, opera pacienţi la Donduşeni, Ocniţa, Otaci. Talentatul medic-terapeut Petru Testemiţanu a fost curator timp de 25 de ani la Soroca şi Râşcani. Tot aici şi-a făcut datoria şi renumitul chirurg Anton Spânu. Şi tot aşa. În felul acesta Nicolae Testemiţanu îşi vedea realizată o parte a ideii sale primordiale de a îmbunătăţi radical organizarea asistenţei medicale în condiţiile rurale, idee care peste ani a prins contur, evoluând într-un sistem viguros, cu ample conotaţii ştiinţifice în întreaga medicină.

Au vrut să-i frângă zborul, dar el, prin cădere, a urcat mai sus

     Poetul-academician Andrei Lupan a înţeles şi a pătruns mai bine ca alţii sensul răfuielii politice, înscenate de potentaţii zilei împotriva ministrului sănătăţii Nicolae Testemiţanu. Dumnealui totdeauna punea numele acestuia alături de cel al lui Anatol Corobceanu, viceprim-ministru în problemele sociale şi ale culturii. De altfel, se ştie, în tumultul vieţii, ei erau mari prieteni. Îşi făceau vizite reciproc acasă cu familiile, aveau foarte multe tangenţe în gândire şi simţire. Ei au înţeles că tăvălugul totalitarismului duce la dispariţia a tot ce-i sfânt pe acest pământ: limbă, neam, datină. Cioturosul şi imprevizibilul în meditaţiile sale A. Lupan îi simpatiza, îi iubea ca pe nişte feciori – pe juristul Corobceanu şi pe medicul Testemiţanu. Îl citez cu profundă recunoştinţă pe poetul-academician: „Şi unul, şi celălalt au fost loviţi de cea mai neagră reacţie care a existat în viaţa noastră. Ambii au fost loviţi în ce au avut mai cinstit şi mai înalt. Dar vreau să spun: erau atitudini faţă de fiecare şi era o hâtrie a ticăloşilor, care ştiau să-şi plănuiască de la început loviturile şi să le facă aşa, încât să fie orice lovitură în folosul lichelei, al bestiei. De ce a fost lovit Testemiţanu? El devenise un concurent. Era om energic, foarte activ, câştigase încrederea maselor, se vedea că e un activist social şi de profesie care are perspectivă. Licheaua trebuie să se apere de această perspectivă”.
     Dar ce s-a întâmplat atunci, în 1968, când ministrul Nicolae Testemiţanu a fost „lovit de cea mai neagră reacţie”, vorba poetului-academician A. Lupan? Pentru acele timpuri a fost un simplu act de trecere prin „purgatoriul” CC-ului a unui demnitar, urmărindu-se scopul de a-l arunca peste „bordul istoriei”. Căci aşa se întâmpla: cine era scos din funcţie sau din partid, era în mod automat declarat „persona non grata” în viaţa socială...
     O comisie a c.c. al pcm (în frunte cu Dâgai, Dieur şi Pleşco, membri ai c.c.) a controlat timp de şase luni activitatea Ministerului Sănătăţii, analizând cu preponderenţă problema politicii de cadre din instituţia dată. Controale peste controale – toate organizate în scopul examinării situaţiei după mai multe scrisori anonime scrise la Moscova, ba chiar şi la ONU. Unele depeşe erau semnate de către „funcţionari medici”, retrogradaţi din funcţii de la minister. Este clar că ministrul N. Testemiţanu a fost nevoit să facă, odată cu intrarea în funcţie, anumite schimbări şi permutări de cadre. A făcut-o însă destul de prudent şi a adus oameni noi doar în cazuri strict necesare, când persoanele vizate nu făceau faţă situaţiei.
     Am în faţă hotărârea biroului c.c. al p.c.m. cu privire la destituirea din funcţie a ministrului N. Testemiţanu, am şi cuvântarea dumisale la această „judecată partinică”. De la o poştă se văd clenciurile pe care i le căutau, plasa pe care i-o întindeau potentaţii nomenclaturişti pentru a-l prinde în ea. Opt ore au tot căutat purici în activitatea instituţiilor medicale. Abia după a treia pauză, au decis să destituie din funcţie ministrul.
     Încă pe la prânz, îmi povesti dl Ion Marcoci, fost consilier al ministrului sănătăţii, situaţia era favorabilă, norii încă nu prevesteau furtuna. Dumnealui avea un amic în aparatul c.c., care-l informa la telefon despre ce se întâmplă. Dl profesor Petru Iarovoi, pe atunci viceministru, a participat nemijlocit la şedinţă şi, când a văzut prezenţa a doi oaspeţi din Moscova acolo (e vorba de Baltiiskii, şef de sector la c.c. al p.c.u.s., şi Danilov, viceministru al sănătăţii din u.r.s.s.), a înţeles că-i cazul de destituire, dar nu se ştia cine anume urma să fie destituit – viceminiştrii, şeful de cadre sau, poate, însuşi ministrul? Nu făcuseră un drum lung acei comisari ai metropolei fără vreun motiv.
     De menţionat că ministrul Nicolae Testemiţanu s-a pregătit extrem de minuţios de confruntare; cunoscând din timp concluziile comisiei de control, a dat ripostă la toate acuzaţiile din raportul ei. E puţin spus că s-a pregătit – i-a convocat în adunare pe membrii colegiului ministerului, aducându-le la cunoştinţă cele scrise de el, iar, la sugestiile dumnealor, a mai schimbat pe ici-colo, unele lucruri. A dovedit chiar să se documenteze foarte amplu asupra unor obiecţii: bunăoară, la învinuirea că în Institutul de Medicină au fost admişi în ultimii ani mai mulţi tineri din Râşcani, decât din alte raioane (se făcea aluzie la baştina sa, căci satul Ochiul Alb se afla în acest raion), dumnealui a spicuit date de la toate instituţiile de învăţământ superior din capitală, dovedind la modul concret că şi acolo Râşcanii se află pe aceeaşi poziţie fruntaşă. „Nu-s eu vinovat că-n acest raion sunt şcoli mai bune şi elevii sunt mai bine pregătiţi”, - a conchis ministrul.
     Dar şi alte obiecţii erau făcute „cu furca pe apă”. L-au „lovit în ce-i era mai scump”, vorba lui A. Lupan, când i-au imputat că a golit satele de medici, trimiţând specialiştii cu experienţă la oraş, înlocuindu-i cu tineri nepregătiţi. Aşa a fost, numai că sensul era altul. Ministrul a selectat din spitalele raionale şi de sector pe cei mai vrednici, capabili şi cu perspectivă medici şi i-a trimis la perfecţionare, doctorantură în centrele ştiinţifice de vază ale ex-Uniunii Sovietice, pregătind, în consecinţă, din aceştia o armată de 250 de savanţi, care astăzi constituie faima medicinei autohtone.
     Dar să-l învinuieşti pe N. Testemiţanu că face rău satului, ţăranilor, pe care-i iubea atâta – era o nerozie. Pe cine trebuia să trimită la doctorantură? Pe feciorii, fiicele cinovnicilor alogeni de la oraşe, pe „odraslele de bani gata”, ca să nu promoveze cadrele de la sate? Fireşte, ministrul Testemiţanu nu putea face aşa ceva. Că a recomandat, în temei, autohtoni – tot a făcut-o conştient. Componenţa naţională a medicilor la acea oră era aceasta: moldoveni – 27,6%, ruşi – 28%, ucraineni 14,3%, evrei – 26%, alte naţionalităţi – 4,1%. Când dumnealui a devenit rector, doar cinci medici din Moldova (inclusiv un singur moldovean) susţinuseră tezele de doctor (candidat) în medicină. În 1965, când era pe post de ministru, au susţinut – 31, în 1966 – 33, în 1967 – 37, în 1971 – 41.
     Dar până şi aceste eforturi lăudabile au fost condamnate ulterior, mereu criticate de cei care triumfaseră după demisia lui. Aşa şi numeau pe la adunări în zeflemea ceea ce făcuse el – „procesul de doctoromanie”; în 1975 se ajunsese doar la şase teze susţinute pe an. Înapoi, la junglă, căci acolo-i mai răcoare, vorba vine.
     Despre faptul că-n cinci ani ministrul N. Testemiţanu a construit instituţii medicale mai multe decât toţi miniştrii luaţi împreună de până la el – nici o vorbă nu s-a suflat la şedinţa biroului. Nu putea el atunci fi înţeles, deoarece poate era unicul care avea darul de a întrezări ziua de mâine a medicinei. Cei care-l acuzau, trăiau doar cu ziua de ieri. Pentru ei era ceva obişnuit să suporte nedreptatea. Am în faţă componenţa după naţionalitate a cursului (torentului) lui N. Testemiţanu. În 1951 absolvise facultatea la medicină: evrei – 93, ruşi – 86, moldoveni – 42, ucraineni – 29, bielaruşi – 7, bulgari – 4, polonezi – 2, armeni – 1, ţigani – 1, osetini – 1. Nu se putea să fie o veşnicie aşa, fiţi de acord! Nu e vorba, în definitiv, de acei oameni concreţi, ci de o nedreptate crasă!
     Când Alexei Kosâghin, preşedintele Consiliului de Miniştri al URSS, vizitase Moldova şi aflase de cazul lui Testemiţanu, luând cunoştinţă şi de unele documente, a spus: „Поступил правильно, но работал грубо!” (A făcut totul cum trebuie, dar a lucrat cam din topor). Nu se prea înţelege ce a avut el în vedere prin acest „grubo”, dar e clară poziţia sa omenească faţă de destinul ministrului moldovean.
     N. Testemiţanu a fost învinuit că a numit în posturi de răspundere la minister specialişti tineri şi a eliberat din funcţie oameni cu experienţă. Era vorba de trei specialişti tineri cu stagiu de 2-3 ani, de parcă atare profesionişti nu aveau dreptul la avansări. Ivan Bodiul, prim-secretar al c.c. al p.c.m., avea în mână pâinea şi cuţitul, de el a depins extrem de mult deznodământul tragic al situaţiei ministrului sănătăţii.
     Au fost la mijloc şi jocuri de culise, intrigi murdare, în care actorii principali s-au dovedit a fi cei doi oaspeţi din Moscova, care au participat la acea şedinţă a biroului, dar şi unele lichele autohtone. Cei care trebuiau să-l susţină s-au aflat în umbră. În consecinţă, s-a votat destituirea – faptă criminală comisă de înalţi potentaţi ai timpului.
     Cu două zile înainte de şedinţa biroului, Ivan Bodiul l-a asigurat pe Grigore Eremei, pe atunci prim-secretar al comitetului raional de partid Kotovski, la Casa Vierului de la Hânceşti: „Coliu budem podderjivati, dadim emu strogaci i vseo!” (Pe Colea-l vom susţine, îi vom da o mustrare aspră şi atât!). Trebuia cumva de „plătit” munca de jumătate de an a comisiei. Acelaşi Gr. Eremei mi-a relatat într-o convorbire particulară că seara târziu, Bodiul înainte de şedinţa biroului, l-a telefonat şi i-a „titrat”: „Nicego nelizea delati!” (Nimic nu e chip de făcut) – se avea în vedere salvarea ministrului. Despre pasul fatal s-a scris în presă, în cărţi: „Nicolae Testemiţanu, luând cunoştinţă de acuzaţiile care i se aduc, l-a rugat seara, înainte de şedinţa biroului, pe I.Bodiul să-i acorde câteva minute de atenţie. Ministrul venise cu cifre şi fapte, să-i explice acestuia cum stau lucrurile în realitate.
     Dar cine avea să-l asculte?
     În loc de răspuns la „bună ziua”, I. Bodiul a smuncit de câteva ori din umeri, apoi, spre uimirea ministrului, l-a întrebat de sănătate, de familie (i se citeau pe chip nopţile nedormite?). În cele din urmă, i-a zis: „Mi se pare că trăiţi în strâmtoare. Ne-am gândit să vă oferim o locuinţă mai bună. Patru camere, comodităţi... Apoi, parcă şi-ar fi adus aminte: dumneavoastră, am impresia, vroiaţi să faceţi ştiinţă. Doi ani pentru doctorantură vă ajung?
     Nedovedind să-i lămurească nimic celui din cabinet, cu hârtiile în mână, ministrul a ieşit negru la faţă. Dar nici de data asta nu s-a plâns nimănui. În genere, Nicolae Testemiţanu nu avea obiceiul să-i pună pe alţii la curent cu necazurile lui.
     Doar câţiva ani mai târziu, amintindu-şi de dialogul cu odiosul I. Bodiul, avea să zică: „Lupul era sătul şi darnic!”.
     Deci, şedinţa de opt ore a Biroului a fost un adevărat teatru al absurdului, căci lucrurile erau dinainte ajustate. Discuţiile sterile n-au dat câştig de cauză ministrului Testemiţanu, deoarece se discuta una, dar el era, în fond, pedepsit pentru alta.
     Pentru că avea în inimă strămoşii, pentru că nutrea dragoste de fecior credincios pentru ţărani, pentru că devenise prea popular, trebuia pedepsit aspru. Cu aceeaşi mână vrăjmaşă, de altfel, poate puţin în altă manieră, au fost ulterior marginalizaţi, destituiţi şi Anatol Corobceanu, Sergiu Rădăuţanu, Dumitru Cornovanu, Alexandru Negru-Vodă, Ion Druţă, Vasile Coroban, Grigore Cincilei, Leonid Cemîrtan, atîţia alţii.
     Această lovitură morală şi-a arătat curând consecinţele asupra sănătăţii acelui viguros şi tânăr ex-ministru: chiar în acea primăvară a suferit primul infarct miocardic. Vara a plecat cu soţia pe zece zile la un bun cunoscut al său, într-un sat din sudul republicii, pentru a scăpa de toropeala oraşului, de bârfele şi cloaca din Chişinău. Departe de forfota urbană, într-o casă de la ţară, fostul ministru s-a refăcut moralmente. Câteva zile le-a petrecut apoi pe litoralul Mării Negre...
     Aici l-a găsit telegrama expediată de academicianul Boris Petrovschi, ministrul sănătăţii al U.R.S.S., prin care acesta îl invita la Moscova să lucreze, la minister, ca şef al Direcţiei relaţii externe. E cazul de accentuat că în momentul destituirii lui N. Testemiţanu, ministrul Petrovschi se afla în RDG, iar l-a întoarcere, fiind nedumerit complet, exclamase: „Am avut în Testemiţanu unul din cei mai buni miniştri din republicile unionale – şi nemernicii l-au concediat”.
     N. Testemiţanu n-a mai plecat la Moscova, căci deja era decis să lucreze serios la cea de a doua teză aici, acasă, devenind doctorand al Institutului de Stat de Medicină din Chişinău. Dl profesor de şcoală, care i-a fost gazdă în acele zece zile, mi-a mărturisit că, îndată după plecarea oaspeţilor din Chişinău, au şi apărut alţi „oaspeţi” cu ochi albaştri, care s-au interesat ce-a făcut, ce-a vorbit, cu cine s-a întâlnit N. Testemiţanu cât s-a aflat la ţară. Ca să vedeţi, deşi era încă deputat, membru al C.C., prezenta totuşi un pericol ca „element naţionalist”, cum era etichetat. De altfel, chiar şi azi fosta gazdă din sat vorbeşte pe şoptite despre acel caz: să nu ajungă cumva la urechile cuiva. Am păşit în alt secol şi mileniu, dar frica impusă de teroarea stalinistă mai stăruie în oase. Când, Doamne, vom scăpa de ea?!
     La o socoteală aproximativă, constatăm că acest curajos bărbat al neamului a avut parte, după facultate, de 18 ani de urcuş fulminant în profesie şi carieră, precum şi de alţi 18 ani de „cădere” prin înălţare luminoasă. Drama de la 19 martie 1968, când s-a comis acea răfuială ticăloasă, aspră şi nedreaptă asupra sa, l-a marcat, dar nu l-a distrus moral: a ştiut ulterior a se aduna în sine şi a învinge inerţia şi inepţia ticăloşilor de tot felul, găsind în el puteri pentru a-şi sluji cu abnegaţie poporul, acum în ipostază de savant.

O concepţie nouă de organizare a asistenţei medicale rurale, la nivel de sistem, care a făcut faimă republicii, dar şi autorului


     Aşadar, s-au consumat acele abjecte jocuri de culise, în urma cărora ministrul Nicolae Testemiţanu este smuls şi aruncat din marea politică. „Dezgheţul” „hruşciovist” luase sfârşit, venise epoca „brejnevistă”, stagnantă şi apăsătoare.
     Omul nu mai prezenta nici un fel de valoare, la voia potentaţilor zilei oricine, cu orice merite, putea fi descalificat, aruncat peste bordul istoriei. Iar N. Testemiţanu avea atâtea idei, planuri pentru a ridica calitatea asistenţei medicale, a întregii ramuri a medicinei, dar, iată că s-a izbit de un alt zid impenetrabil. „Sarcinile arzătoare actuale şi de perspectivă” – aceasta a fost denumirea ultimului capitol al alocuţiunii sale la acea şedinţă a biroului C.C., prin care demonstra că abia pusese-n aplicare unele schiţări reformatoare în practica medicinei. Şi dintr-o dată totul s-a şters, s-a stopat, s-a dărâmat...
     Dumnezeu, însă, i-a ajutat, l-a îndrumat pe calea cea bună. N. Testemiţanu n-a îngenuncheat. Ba chiar s-a înălţat deasupra nulităţilor şi ticăloşilor, realizându-şi multe din opţiunile sale ştiinţifice, practice, umane. N-a acceptat rolul de simplu pion la periferia vieţii social-politice, nu! A păşit mai departe prin viaţă cu fruntea sus, atacând cu mai mult succes redutele ştiinţei. Aş crede că l-au ajutat iarăşi acel pământ mănos de la baştină, acei ţărani înţelepţi şi răbdători, acel microcosmos al familiei, alcătuit din fiica Ileana, feciorul Andrei, soţia Ludmila. Apoi şi din prietenii cei adevăraţi, care nu l-au lăsat pradă desperării, susţinându-l, îmbărbătându-l.
     Circumstanţele au fost de aşa natură, că nu a mai putut îmbrăţişa chirurgia. Medicina socială şi organizarea ocrotirii sănătăţii erau domenii în care se putea manifesta plenar la acel moment. „Factorul organizării” îi intrase în sânge, se ocupase de el mulţi ani, îi cunoştea bine dedesubturile şi importanţa pentru propăşirea în genere a medicinei. Ştia că aici se află motorul mişcării înainte a ramurii. Mai ştia că există o prăpastie între nivelul asistenţei medicale de la sate şi nivelul acesteia la oraşe. Primul nivel rămânea ameninţător de dureros în hăul unui „patriarhalism” demodat, depăşit de timp, existau multe sate încă, unde vioara întâia în asistenţa medicală era felcerul, secondat de diverşi „vrăciuitori” populari etc. La acea etapă, la capitolul asigurarea cu cadre medicale, Moldova ocupa doar locul al 13-lea între celelalte republici unionale, inclusiv în asigurarea cu medici a localităţilor rurale – locul al 8-lea (4 la 10000 de locuitori). În 1967 indicele med iu pe ex-Uniunea Sovietică era de 4,5 la 10000 de locuitori.
     Cât a activat pe posturile de rector, ministru, N. Testemiţanu a făcut totul pentru a spori numărul studenţilor la Institutul de Medicină de 2,5 ori, la şcolile de medicină – de 3 ori. A recomandat la doctorantură, cum spuneam, 250 de persoane. La capitolul asigurarea cu cadre de asistente medicale Moldova ocupa locul al 10-lea în rândul celorlalte republici unionale. Aceasta era situaţia în vederea instruirii şi educării cadrelor medicale, în care a făcut destul de mult, dar şi unde a fost lovit foarte tare. Când a fost destituit, rămaseră în schelării 62 de instituţii medicale (inclusiv din contul colhozurilor – 26). Scăzuse (între a.1962-1967) simţitor nivelul morbidităţii şi al mortalităţii. Fostul ministru a pus accentul în pregătirea cadrelor pe elementul autohton, dar ce trebuia să facă, dacă numărul medicilor moldoveni abia atingea 27% la 65% populaţie autohtonă?
     Acum a revenit completamente la ştiinţă, în doi ani şi ceva şi-a finalizat teza de doctor habilitat, pe care a susţinut-o la Riga. Nimănui nu purta pică pentru cele întâmplate, prin modestie, bunătatea sa îi dezarma până şi pe cei mai hidoşi duşmani.
     „Sapă, sapă, sapă până o să dai de apă”, zice poetul. Şi fostul ministru a „săpat” în medicina socială şi managementul sanitar până a dat de esenţe, a conturat cu multă migală şi discernământ o concepţie nouă a organizării asistenţei medicale pentru populaţie rurală, pentru acei ţărani, talpa ţării, de la care a provenit, a pornit şi pe care i-a iubit neţărmurit. În toţi cei aproape 36 de ani ai săi de activitate intensă pe ogorul medicinei, regretatul N. Testemiţanu a dorit permanent să apropie cât mai mult medicina mare de populaţia rurală, de acei care ne cresc pâinea, ne răsplămădesc datina. În căutările sale pe acest tărâm a însuşit profund istoria medicinii, folosind-o drept trambulină în cercetările sale ştiinţifice. Cu ochiul liber se vedea, pe pielea miilor de oameni se simţea acel mare decalaj între asistenţa medicală de la oraşe şi cea de la sate. Conform datelor de arhivă, date (secrete) vehiculate atunci, în 1968, la acea memorabilă şedinţă a Biroului c.c. al p.c.m., în localităţile rurale reveneau 3,1 medici la 10 mii de populaţie, pe când în oraşe – 45,7 medici la aceeaşi populaţie. Disproporţie mare, peste măsură de mare!
     De aici şi consecinţele: mortalitatea şi morbiditatea la ţară atinseseră cote grave. Sloganele politice, ideologia timpului, fireşte, muşamalizau adevărul, se cântau mereu cântece triumfaliste. Din acea „verbalistică” umflată rezulta că-i ajungem şi-i întrecem pe americani la mai toate capitolele („Dognati i peregnati Americu”, – vorba lui Hruşciov).
     Astăzi ne dăm perfect seama cu ce nerozii erau umplute ziarele, eterul...
     În pofida acestor vitrege circumstanţe, profesorul Nicolae Testemiţanu îşi propune scopul să aducă realizările ştiinţei medicale la sate, să implanteze medicina specializată în cele mai îndepărtate cătune. Cum? În ce mod?
     Răspunsul la aceste simple întrebări nimeni pe atunci nu-l putea da, dar el îl căută cu insistenţă. Lucrarea sa capitală – „Căile de ajustare a nivelurilor asistenţei medicale a populaţiei rurale şi urbane” – a scris-o îndelung. În ea este comprimată experienţa pozitivă, munca sa asiduă în domeniul organizării asistenţei medicale. A apelat în realizarea ei la peste 750 de surse ştiinţifice de sorginte autohtonă şi străină, valorificând din plin şi investigaţiile sale întreprinse pe teren. E o muncă titanică să cuprinzi în raza analizelor şi concluziilor sute de studii, articole, cărţi, totul ce contribuie la organizarea chibzuită, argumentată ştiinţific, a asistenţei medicale în spaţiul rural.
     Veriga principală, de la care N. Testemiţanu a pornit să „sape” tot mai adânc, a fost circumscripţia sanitară, apărută ca o izbândă în plan social încă din anii 60 ai secolului al XIX-lea, îndată după reforma de „zemstvă”. Până atunci populaţia rurală a fost complet lipsită de asistenţă medicală. Un medic, câteva moaşe acordau ajutor satelor pe o arie de-o sută de kilometri. Fostul ministru a studiat cu minuţiozitate evoluţia pe verticală în peste o sută de ani a acestei verigi iniţiale şi a constatat: „În ascensiunea sa, sectorul de circumscripţie ca element organizatoric al ocrotirii sănătăţii se stabilea în funcţie de realităţile vieţii şi evident prevedea apariţia în cadrul său a mai multor formaţiuni medicale, precum au fost dispensarul de circumscripţie rurală, plăţile şi serviciile sanitare de ocrotire comunală, punctul medical de felceri şi moaşe, mai târziu ambulatorii medicale rurale, casele de naştere etc. Dezvoltarea reţelei sanitare şi creşterea permanentă a cerinţelor, paralel cu diversitatea lor, cere o integrare de servicii sanitare, care necesită o subordonare administrativă. Aceste condiţii creează premise pentru o organizare unitară, echilibrată a întregului sistem. Statul mai apoi îşi asumă această răspundere”. Şi mai departe:
     „Acest sector de circumscripţie rurală, în perioada postbelică, este plasat în cadrul unui sistem organizatoric unitar, pe un suport important de elemente decizionale, precum sunt principiile organizatorice de bază ale ocrotirii sănătăţii: responsabilitatea de stat cu caracter planificat şi conducere unitară; prioritatea profilaxiei confluente ocrotirii sănătăţii; unitatea ştiinţei şi a practicii medicale; accesibilitatea asistentei medicale specializate gratuite de înaltă calificare (la oraşe – nota noastră); antrenarea activă a maselor la ocrotirea sănătăţii”.
     Aşadar, oraşul beneficiază de multe, satul – de puţine, aproape de nimic. Era o flagrantă lezare a drepturilor omului, o totală nefuncţionare a principiului accesibilităţii populaţiei la asistenta medicală, mai ales la asistenţa medicală specializată.
     Cifre, argumente, fapte, analize, calcule, sondaje – toate-s puse în scopul determinării unei variante optime, satisfăcătoare de organizare a asistenţei medicale rurale. Între timp (1973), profesorul N. Testemiţanu devine şef al catedrei Medicina socială şi organizare a ocrotirii sănătăţii la Alma Mater.
     Cei doi piloni ai concepţiei sale inovatoare au fost: I. Centralizarea asistenţei spitaliceşti – accentul punându-se exclusiv pe spitalele raionale centrale, zonale şi republicane (cu o capacitate de internare de până la 600-800 paturi). II. Argumentele de rigoare în favoarea procesului: în 1982 unui locuitor de la oraş îi reveneau anual 13,1 vizite la medic, la diferiţi specialişti, în acelaşi timp, unui locuitor din mediul rural îi reveneau numai 5,3 vizite, o bună parte dintre care (40%) se bazează pe vizitele efectuate la felceri.
     N. Testemiţanu creează o puternică şcoală ştiinţifică, lucrează împreună cu discipolii săi la soluţionarea problemelor ce trebuiau să conducă la formarea noii concepţii privind sistemul organizării eficiente a asistenţei medicale rurale. Era finisată deja carcasa, erau gata schiţele, se făceau corective (impuse de viaţă) la reorganizarea sistemului de asistenţă medicală spitalicească. Discipolii săi D. Tintiuc, T. Spinei şi V. Pântea publică noi studii în această privinţă. În aceeaşi direcţie lucrează Laboratorul de probleme creat pe lângă catedră, încadrând în el şapte tineri entuziaşti. Anume laboratorul a făcut cu scrupulozitate inventarierea reţelei de instituţii medicale la sate, a efectuat diverse sondaje în rândul pacienţilor, bolnavilor.
     A fost înregistrată o situaţie mai mult decât tristă, deoarece existau încă sate unde nici puncte medicale nu funcţionau, nici maternităţi – nimic. Dar şi clădirile medicale existente se aflau – în mare majoritate – în case acomodate, mai toate confiscate de la foştii deportaţi. Starea acestor clădiri era deplorabilă. Trebuia, deci, pus la punct un alt nivel de asistenţă medicală, un alt sistem, care să difere radical de cel vechi. Formula tradiţională deja îşi trăise traiul, îşi mâncase mălaiul. Venise timpul înnoirilor, apăruseră şi oameni capabili de a argumenta ştiinţific baza schimbărilor ce se anunţau.
     „Ideea medicală” trebuia argumentată din punct de vedere economic, financiar, tehnic, arhitectural. Trebuia demonstrat cu lux de dovezi prin ce se justifică acele schimbări. S-a apelat la concursul economiştilor, programatorilor-matematicieni de la AŞM şi USM, al organizaţiilor prestigioase de construcţie. Profesorul N. Testemiţanu, cu echipa sa, au prezentat argumentarea multilaterală a unor proiecte noi de instituţii medicale la sat, capabile să satisfacă pe deplin cerinţele populaţiei în asistenţa medicală specializată de înaltă calificare.
     Acesta era scopul său suprem – de a aduce medicina specializată în sat, lucru care la oraş căpătase demult încetăţenire. Printr-o minuţioasă şi serioasă cântărire a lucrurilor, punându-se la contribuţie şi tehnica electronică, s-a determinat capacitatea medie a spitalelor raionale centrale (cu 643 de paturi) şi a celor raionale (cu 307 de paturi). Raza medie a spitalelor raionale centrale trebuia să nu depăşească 25 km. Paralel cu asistenţa spitalicească, a fost elaborat şi un sistem bine chibzuit de amplasare a ambulatoriilor medicale rurale pentru anii 1980-1985, luându-se la bază câteva importante criterii: a) ambulatoriile să fie construite în limitele a 5-7 km de la majoritatea covârşitoare a pacienţilor; b) numărul populaţiei, care beneficiază de serviciile ambulatorii medicale, să nu fie mai mic de 3500 persoane.
     Au fost conturate, în funcţie de mărimea satelor, ambulatorii medicale de patru categorii.
     Ambulatoriul medical-sătesc de categoria a IV-a. Capacitatea – 70 vizite în schimb. Numărul de populaţie pe sector – de la 3500 până la 4300.
     Ambulatoriul medical-sătesc de categoria a III-a. Numărul de populaţie pe sector – de la 4300 până la 60000.
     Ambulatoriul medical-sătesc de categoria II-a. Capacitatea – 140 vizite în schimb. Numărul de populaţie pe sector – de la 6000 până la 9000.
     Ambulatoriul medical-sătesc de categoria I-a. Capacitatea – 190 vizite în schimb. Numărul de populaţie pe sector – de la 7000 până la 12000.
     Avantajul: dacă mai înainte în ambulatórii erau acordate doar servicii de către un medic-terapeut, un medic-pediatru şi un stomatolog, în cazul de faţă, în ambulatórii de toate categoriile se vor crea condiţii optime pentru acordarea asistenţei medicale specializate conform principiului de sector. Asistenţa medicală pe alte specialităţi – chirurgie, neuropatologie, dermatovenerologie, otorinolaringologie, oftalmologie etc. – se va acorda de către medicii-specialişti sosiţi de la policlinicile raionale după un orar special stabilit. Deci, cu aceleaşi cadre, dar repartizate mai judicios, se pot face lucruri mari. Nu era nevoie de cadre suplimentare, de a le căuta pe undeva, căci ele erau pe loc.
     Aşadar, nu pacienţii, bolnavii vor trebui să plece pentru consultaţii în centrele raionale, ci invers – medicii vin la populaţie. Tot aşa N. Testemiţanu a organizat şi activitatea serviciului de urgenţă. De lucrul acesta dl profesor s-a ocupat în temei, fiind încă în ipostaza de ministru. A emis în 1964 ordinul „Despre starea şi măsurile de îmbunătăţire a asistenţei medicale de urgenţă în RSSM”. De aici a pornit consolidarea bazei tehnico-materiale, asigurarea cu medici, felceri, cu aparataj şi medicamente necesare. Era vorba de oraşe.
     La sfârşitul anilor ’60, când nu mai era ministru, N. Testemiţanu a elaborat concepţia ştiinţifică de dezvoltare a asistenţei medicale de urgenţă şi în localităţile rurale. Este prevăzută crearea unor staţii de salvare pe lângă spitalele raionale centrale şi, în funcţie de teritoriu, chiar şi pe lângă spitalele raionale şi policlinicile de sine stătătoare. Sub conducerea dumisale a fost realizat un valoros studiu (A. Leşanu), care a pus perspectivele de dezvoltare a asistenţei de urgenţă în localităţile rurale.
     E cazul de menţionat că a elabora o concepţie, un sistem e una, dar a-l promova, a-i convinge pe toţi cei care se vor ocupa de realizarea lui e alta. Cu atât mai mult că, în medicină, conservatismul avea încă rădăcini, iar situaţia lui N. Testemiţanu era oarecum specifică. Regimul, care-l denigrase şi-l marginalizase, mai era la putere. Şi totuşi, autoritatea şi forţa de convingere a redutabilului savant au răzbit ca firul de iarbă prin asfalt.
     Fostul ministru a ştiut a convinge de avantajele noului sistem preopinenţii din colegiul Ministerului Sănătăţii, în urma cărui fapt a apărut o Hotărâre a Consiliului de Miniştri al republicii. Aceasta însemna ceva, însemna mult. În acelaşi timp, profesorul şi colaboratorii săi au organizat în toate raioanele conferinţe ştiinţifico-practice pentru a convinge lumea de importanţa acestor schimbări, ce urmau să se producă – pe medici, conducerea locală.
     Dl Constantin Eţco, actualmente şef al Catedrei management şi pedagogie a USMF, î-şi aminteşte că a participat activ la aceste conferinţe, bucurându-se pe teren de o susţinere evidentă: fundamentarea ştiinţifică avea pondere mare în procesul de promovare a concepţiei. Medicii de pe loc susţineau cu entuziasm ideea.
     Decentralizarea serviciului de ambulatoriu presupunea crearea unei reţele largi de ambulatorii medicale săteşti de tip nou de sine stătătoare şi puncte medicale, paralel lichidându-se treptat spitalele de sector, sporindu-se, evident în acelaşi timp, capacităţile spitalelor raionale centrale.
     Ca să avem o impresie clară asupra amploarei cercetărilor, pe care le efectua profesorul Nicolae Testemiţanu în acei ani, vom evidenţia cele 220 de lucrări ştiinţifice publicate, inclusiv cele 15 monografii. În centrul preocupărilor sale ştiinţifice, ca un laitmotiv, rămâne anume concepţia nouă, nominalizată mai sus.
     Altfel spus, în medicina noastră, pe tot parcursul istoriei, a apărut un singur om, care a elaborat un sistem de asistenţă medicală în mediul rural – acesta fiind profesorul Nicolae Testemiţanu. A făcut-o împreună cu discipolii săi.
     Pentru această titanică muncă, Nicolae Testemiţanu, împreună cu unii discipoli ai săi, în anul 1983, se învredniceşte de onorificul titlu „Laureat al Premiului de Stat al RSSM în domeniul ştiinţei şi tehnicii”. Catedra condusă de dumnealui este confirmată oficial şi recunoscută în fosta URSS ca Centru ştiinţific de coordonare a problemelor de organizare a ocrotirii sănătăţii populaţiei rurale. Pentru prima dată în ţară, acest savant cu renume a argumentat ştiinţific şi a efectuat amplasarea raţională a reţelei de instituţii medicale destinate populaţiei rurale.
     Măreţia sa este cu atât mai evidentă, cu cât a militat permanent ca îndrumările sale teoretice să fie traduse în practică: în Moldova au apărut în diverse sate 180 de ambulatorii şi puncte medicale după modelele recomandate de savant.
     Realizarea noii concepţii cu privire la asistenţa medicală rurală a trezit interesul specialiştilor din Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, Germania (fosta RDG), România. Ea şi-a aflat viu ecou în unele regiuni ale Ucrainei, Rusiei. „Experienţa este o mică lanternă bine focalizată, care luminează pârtia numai celuia care o posedă şi celora care îl urmează”, - îi plăcea autorului să concluzioneze la desele întâlniri cu oaspeţii străini. Catedra condusă de N. Testemiţanu, fiind desemnată ca Centru ştiinţifico-metodic unional, atrăgea tot mai multă lume cointeresată în soluţionarea problemelor în cauză. Crearea unor spitale sectoriale cu 600-800 paturi, deschiderea în cadrul staţionarelor a unor staţii (secţii) de urgenţă şi decentralizarea asistentei medicale primare, acordate în condiţii de ambulatoriu de patru categorii şi puncte medicale de trei categorii, era ceva nou şi de reală perspectivă.
     Aceasta s-a dovedit a fi varianta optimă de organizare a asistenţei medicale a populaţiei rurale. Era realizarea visului sacru al lui N. Testemiţanu de a aduce medicina specializată în sat, de a veni concret în ajutor ţăranilor.
     La iniţiativa profesorului Nicolae Testemiţanu, se convoacă congrese ştiinţifice, la care se invită personalităţi notorii, specialişti în medicina socială şi management, se face schimb de experienţă în domeniu. Strategia nouă de reformare a sistemului de ocrotire a sănătăţii populaţiei rurale, lansată de medicii moldoveni, prinde rădăcini pe diverse meridiane. Iată aşa, cei care au încercat să-l arunce pe unda uitării atunci, în 1968, n-au reuşit, deoarece N. Testemiţanu, prin muncă şi talent, s-a înălţat mereu, iar ei, pigmeii, au rămas în cel mai adânc anonimat.

Ca o făclie olimpică, ideile sale sunt duse mai departe

     Adept al ordinei şi punctualităţii, N.Testemiţanu a manifestat o strictă corectitudine în relaţiile cu semenii săi. Nu putea, inteligenţa şi inima nu-l lăsau, să jignească pe cineva. Nu purta pică nimănui, chiar şi celor care l-au nedreptăţit. Ştia a asculta oamenii, era dornic mereu de a-i ajuta. Nimic din ce-i omenesc nu-i era străin, îi plăcea să se veselească, să chefuiască cu măsură: toate zilele sale de naştere din ultimii ani le organiza în pădurea de lângă Romăneşti, sat în care a construit primul ambulatoriu de tip nou. De altfel, destinul său a fost strâns legat de această „primă rândunică”. S-a aflat permanent lângă şantier, când se construia, şi lângă „dispenser”, când de acum funcţiona. În genere, dumnealui a fost „oaspete” des la cele 180 de ambulatorii, la toate etapele lor de dezvoltare.
     Venea uneori cu ai săi la Ochiul Alb şi, până nu se ducea mai întâi la un ambulatoriu-două din raionul Drochia, să vadă cum decurg treburile, nu da pe acasă. Rudele-i reproşau că parcă „s-a căsătorit” cu Pavel Postovanu, pe care-l întâlnea permanent în Drochia şi-l ducea pe unde-i trebuia. Aceste instituţii rurale, cu adevărat, erau ca nişte copii ai săi, erau rodul căutărilor sale de ani şi ani, al unei munci asidue; apoi dumnealui îi plăcea să fie făcut totul temeinic, cu randament deplin.
     Aşa îşi concepea Nicolae Testemiţanu munca de savant, dar şi activitatea de pedagog. Generaţii de studenţi îşi amintesc cu mândrie că le-a predat distinsul profesor N. Testemiţanu: era un excelent orator, era un dascăl şi îndrumător cu vocaţie. Totdeauna proceda aşa, ca studentul să fie descătuşat la examen, găsea cuvinte de susţinere, încurajare pentru el. Se pregătea pentru orice prelegere minuţios, deşi tema dată o mai predase în repetate rânduri. Folosea mijloace tehnice, material didactic, tot ce-i nou în domeniu. Deseori ţinea lecţii deschise cu participarea tuturor membrilor catedrei, urmând apoi discuţia materialului (Iulian Grossu). Mijlocul principal de educaţie de care se folosea era fapta; se străduia să educe prin fapte, nu prin vorbe.
     Mai ales faţă de colaboratorii catedrei făcea uz de acest procedeu: îl îndemna pe fiecare la creativitate, îl ajuta, punându-i anumite întrebări, ajutându-l să mediteze cum ar putea fi soluţionată mai lesne problema. În cazul când meditau mai mulţi specialişti asupra unui subiect, observa uşor cine are mai multe idei, numindu-l să fie un fel de lider, pentru a lucra în comun în direcţia trasată. Te asculta atent, apoi făcea o pauză pe parcursul convorbirii, arătând că-i de acord cu concluziile tale sau le modifica, dacă era necesar, ori le respingea, dar o făcea delicat. „Cu profesorul Testemiţanu puteai discuta pe orice temă, fără a simţi presiunea autorităţii sale. Mi-a fost conducător la teză, de fapt, m-a educat ca un tată, foarte multe am luat în viaţă de la dumnealui. Bunăoară, orice document, pe care-l semna, îl citea cu migală, tot ce era necesar corecta, perfecta. Şi eu, pe post de şef de catedră, mă călăuzesc de acest principiu. Dar parcă numai aceasta ne impresiona? Era foarte exigent cu sine, dar şi cu subalternii, lucru pe care, de asemenea, mă strădui a-l urma”. (Constantin Eţco).
     N. Testemiţanu avea în majoritatea republicilor sovietice mulţi prieteni, şi mai mulţi în Moscova, printre savanţi, printre demnitarii de stat. La Ministerul ocrotirii sănătăţii al urss, când pleca, era întâmpinat de vice-miniştri, de ministrul respectiv cu multă căldură. Nu era rusofob, bulgarofob, era „neamofil”, după expresia glumeaţă a unui amic al său, căci îşi iubea neţărmurit poporul, istoria, strămoşii, baştina, îi diviniza pe ţărani, pentru că le cunoştea durerile şi necazurile. Era complet străin favoritismului, nepotismului. Nutrea repulsie faţă de făţărnicie, corupţie, nedreptăţi. Fratele său aşa a şi lucrat asistent la catedră, soră-sa şi acum e profesoară la Colegiul de Medicină. Dar putea, uşor, să intervină-n carierea lor. Era onest şi nu-şi putea permite nici o deviere de la normă. Când şeful Direcţiei financiare a ministerului, Vladimir Cant, i-a lămurit la sfârşit de an că nu mai sunt bani pentru medicamente, deoarece statul face în plăţi o diferenţiere inexplicabilă – o vizită la policlinică în RSSM e plătită cu 50 cop., pe când în Ucraina, Rusia, Belarusi – cu 70 cop. – ministrul s-a revoltat.
     Cum aşa? În aceeaşi zi a plecat pe calea aerului la Moscova, la ministerul respectiv, unde a contactat mai întâi o doamnă de la departamentul finanţe, care tocmai gestiona problema. „Multstimată doamnă, de ce vă permiteţi să obijduiţi poporul moldovean?! Care e motivul discrepanţei în preţuri la vizitele în policlinică?!”
     - Am nevoie de o zi ca să mă descurc, - i-a răspuns funcţionara. A doua zi totul a fost clarificat, ministrul nostru s-a întors acasă, cu „câţiva saci de bani”, îşi amintea Vl. Cant. Concluzia, la care a ajuns ministrul, a fost: „Lucrurile mari se pot face deseori cu oamenii mici mai repede şi fără stresuri”. Înainte de a se întoarce în Moldova, a trecut pe la un viceministru şi l-a informat asupra faptului săvârşit. Acela, fireşte, a aprobat, fără probleme, obiecţiile lui N. Testemiţanu...
     Iubea foarte mult copiii şi deseori, când se afla în deplasări, îi plăcea să discute cu ei, îi mângâia părinteşte, îi sfătuia să urmeze învăţătura la medicină. Un caz interesant în această ordine de idei e legat de mănăstirea Căpriana, care fusese închisă samavolnic. În chilii rămaseră doar câţiva călugări, care nu aveau încotro s-o apuce. Atunci fusese deschis în cadrul mănăstirii un sanatoriu pentru copiii bolnavi de tuberculoză. Director era medicul Anatol Neagu. Şi iată că ministrul vine să vadă condiţiile în care funcţionează sanatoriul. Bisericile erau dărăpănate, geamurile sparte, pe sub icoane îşi făcuseră cuibare hulubi sălbatici, rândunele. Ministrul i-a spus medicului-şef al sanatoriului că-i va repartiza bani să repare geamurile şi acoperişul unei biserici, i -a rugat pe călugări să ajute la stabilirea ordinii. Era, fireşte, un act de curaj atunci, când toţi şefii demolau, închideau mănăstirile, să oferi bani de la stat pentru repararea bisericilor...
     La izvorul lui Avram din apropierea mănăstirii a dat de un tată cu feciorul său, cosind în poiana de alături fân. S-a bucurat, l-a întrebat pe băiat de ce nu-i la şcoală, cum îl cheamă. „Şi pe mine Nicolae mă cheamă”, - s-a recomandat ministrul, rugându-l să înjuge şi să dezjuge boii şi lăudându-l pentru faptă. „De la lecţii, totuşi, n-ai voie să absentezi , altfel nu mai ajungi medic”. L-a sfătuit să urmeze medicina...
     Prin „cădere” N. Testemiţanu a ştiut a se înălţa, nu oricărui îi este dat să facă aşa ceva. L-au ajutat spiritul său de autodisciplină, capacitatea sa colosală de muncă. N-a acceptat postul ministerial doar pentru portofoliu, pentru carieră. S-a gândit, în primul rând, la popor. Când satrapii şi invidioşii nu i-au permis, a căutat altă modalitate de a-şi ajuta poporul: îngemănând în mod organizat ştiinţa cu practica, a propulsat cu consecvenţă o fasciculă de lumină în asistenţa medicală a sătenilor, a încurajat pe toate căile medicina autohtonă. Faptele sale erau cunoscute departe. Doar în Germania n-a dovedit să organizeze conferinţe ştiinţifico-practice la temă, în celelalte ţări, Ungaria, Polonia, Bulgaria, România, a fost şi a promovat ideile şi experienţa sa acumulată pe tărâmul organizării asistenţei medicale rurale.

Omenia sa trebuie scrisă cu majuscule, căci nu avea hotare...

     ... Are loc şedinţa catedrei. Secretara îşi cere scuze şi-l anunţă pe profesor că-n anticameră e un moş de la ţară, care-l caută pe doctorul Testemiţanu. Prin uşa întredeschisă, „doctorul” văzu cum moşul şi-a scos cuşma şi a dat bineţe asistentei.
     - Ce necazuri vă poartă pe drumuri, - îl întrebă profesorul, invitându-l pe uncheş să intre.
     - Caut pretutindeni un medicament şi nu pot da de el, lumea din sat mi-a spus să mă adresez doctorului Testemiţanu şi iertaţi-mi deranjul.
     Nicolae Testemiţanu puse mâna pe receptor. Amână pe un timp şedinţa, căci nimeni de la celălalt capăt al firului nu-i putea veni în ajutor. Ajunse la Moscova – nimic. Telefonă, în cele din urmă, ministrului sănătăţii din Letonia, dlui Vistas Kanep. S-au înţeles că medicamentul cu pricina va fi expediat pe calea aerului, via Riga-Chişinău.
     - Mergi acasă, moşulică, mâine cineva dintre noi o să vă aducă „doctoriile”.
     Oaspetele, cu lacrimi în ochi, se repede să-i sărute mâna profesorului, dar acesta, cu vocea lui blândă, îl opreşte, zicându-i: „Mă bucur că vă pot ajuta, fiţi sănătos!”
     După aceasta profesorul reluă şedinţa catedrei, de parcă absolut nimic nu s-ar fi întâmplat. Cei prezenţi rămaseră plăcut surprinşi de acest gest omenesc, înţelegând încă o dată că asemenea faptă reflectă esenţa personalităţii profesorului.
     Natura l-a înzestrat cu calităţi excepţionale şi el se străduia să îmbine armonios activitatea ştiinţifică, pedagogică şi educativă cu cea obştească şi organizatorică. A fost lider al tineretului în institut, a fost mai apoi de două ori ales deputat din partea circumscripţiei electorale Otaci în Sovietul Suprem al Republicii Moldova, dar câte alte funcţii sociale deţinea?! Se străduia să rămână în toate circumstanţele el însuşi, lucru care-i reuşea, deoarece era o personalitate, avea însemnul omului marcat pentru fapte îndrăzneţe, originale, complet noi. Concepţia sa n-a mai existat undeva – e nouă. Cu ea, prin ea, profesorul vedea înainte prosperarea satului, îşi achita datoria şi faţă de baştină. Potenţialul lui generator şi creator acţiona asupra oamenilor întotdeauna pozitiv şi mobilizator. Asupra stării sale fizice, morale apăsau unii factori exteriori, cum erau invidia, poziţia politică, socială a unor indivizi, atitudinea lor nihilistă faţă de problemele naţionale. Profesorul era un bun patriot şi antena sufletului său prindea totul ce se întâmpla în jur. Credea în oameni, era bun şi sincer cu ei, dar aceste calităţi nu au fost apreciate totdeauna la justa valoare. Avea un timbru al vocii extraordinar de plăcut, dicţie clară, bine pusă la punct, ochi pătrunzători, înţelepţi, privire caldă sau, când era cazul, mai puţin caldă, dar mereu calmă (Nina Cuciuc).
     Cât de mult a dorit el să vadă satul pe picior de egalitate cu oraşul în privinţa asistenţei medicale! „Sunt ţăran şi mă doare inima pentru cei de la ţară, care-s mai obijduiţi. Ştim bine că ei ne hrănesc, iar noi nu le întoarcem datoriile, – le spunea colegilor de la catedră. Cu regret, programul elaborat de dumnealui a fost realizat în timpul vieţii sale doar parţial” (Zinaida Cobelean).
     Dincolo de prodigioasa activitate ştiinţifică şi practică în medicină, fostul ministru a fondat revista „Ocrotirea sănătăţii” (1967), Muzeul de istorie a Institutului de Medicină.
     Ţinea strânse legături prieteneşti cu academicienii de astăzi – Diomid Gherman (îl poreclea binevoitor încă de la liceu „Părintele Germănuţă”), Alexandru Nacu, Gheorghe Palade. Deseori, la ziua de naştere a lui A. Nacu, pe 11 august, era prezent cu familia la Cobani (Glodeni), satul de baştină al acestuia. Îi plăcea atmosfera odihnitoare în serile de vară din lunca Prutului. Îi plăcea să privească, sub clar de lună, monumentala Sută de Movile. Cinsteau şampanie şi jucau hora la miez de noapte pe Movila Ţiganului, cea mai înaltă dintre ele. Ziua cobora cu amicul său Saşa Nacu în adâncul beciului răcoros, unde, la un pahar de fragă, gusta o felie de caş proaspăt adus de la stâna satului. Aici se cânta, se dansa, se spuneau snoave, se punea ţara la cale, mă rog, după dispoziţie.
     Academicianul Diomid Gherman păstrează multe şi diverse amintiri despre „badea Colea”, cum îi spuneau lui N. Testemiţanu foştii colegi de liceu. Au învăţat, au lucrat împreună la universitate. Dumnealui socoate că acest minunat fecior al neamului a fost concomitent un savant celebru, un organizator iscusit, un medic de înaltă calificare, un om bun la suflet, principial. Prin comportament şi gândire a fost un adevărat gornist al noilor timpuri, democratice, care s-au înscăunat după cinci ani de la moartea sa. Scânteia vieţii sale a luminat puţin, dar foarte rodnic. Prin ceea ce a dovedit să facă, a lăsat un nume care a devenit legendar. Patriotismul său înflăcărat va fi călăuză în viaţă pentru multe generaţii prezente şi viitoare.
     „Alteori, de acum când nu mai era la minister, căci am lucrat mulţi ani acolo alături de el, mă ruga să mai ieşim cu maşina mea în sânul naturii. Mergeam mai întâi acasă la el, unde mâncam faimoasă zeamă „nordistă”, cinsteam un pahar de „Cabernet”, luând apoi calea spre codri. Mai des îi plăcea seara să se întindă pe spate în iarba de pe malul lacului Ghidighici, unde contempla apa, stelele. L-am văzut odată îmbrăţişând copacii viguroşi, admirându-le coroana falnică: „Gheorghe, uite şi copacii au viaţa lor, ei sunt atât de oneşti, de cuminţi, nu cunosc mâncărimea în care oamenii se întrec cu ură. Cât de mărinimoasă, mândră şi dulce e natura! Sinceritatea şi modestia sunt virtuţi pe care le-am împrumutat de veacuri de la natură, nu-ţi pare?”- îşi aminteşte dl Gh. Palade.
     Profesorul Ion Marin, care a lucrat mulţi ani alături de N. Testemiţanu ca chirurg la Spitalul Clinic de Traumatologie şi Ortopedie, e de părere că demnitatea naţională a profesorului N. Testemiţanu a fost şi rămâne un exemplu pentru generaţiile viitoare de pe acest pământ. Aluziile la naţionalism incriminate ilustrului savant şi medic, om de stat cu majusculă, au fost cu totul nefondate. De fapt, el era un internaţionalist adevărat. Dar prin cuvântul „internaţionalism” pe atunci se propaga cosmopolitismul şi deznaţionalizarea autohtonilor, iar D-lui nu putea să accepte aşa ceva.
     De menţionat că acea cruciadă înverşunată asupra „naţionaliştilor” a început din 1965, după cunoscutul congres al scriitorilor, unde fu abordată problema alfabetului latin, cruciada continuând cu dizolvarea formaţiunii de estradă „Noroc”, cu concedierea directorului Filarmonicii, Alexandru Fedco, pentru faptul că invitase un regizor din România, cu demiterea directorului Bibliotecii Naţionale, a regretatului Gheorghe Cincilei, cu excluderea din partid şi concedierea de la catedră a lui Leonid Cemortan, cu concedierea din postul de director al studioului „Moldova-Film” a lui Leonid Mursa.
     Venise apoi şi rândul miniştrilor Nicolae Testemiţanu, Petru Darienco, al rectorului de la Politehnică, Sergiu Rădăuţanu, se apropia funia la par şi simţeau acest lucru şi demnitarii Anatol Corobceanu şi Dumitru Cornovanu. Micul suveran, I. Bodiul, hotărî să-l strămute din locul său de veghe şi pe Ştefan cel Mare. Cică, nu se cade ca un domnitor feudal să se afle pe aceeaşi paralelă cu „corifeul marii revoluţii”, V.I.Lenin. Clopotniţa deja fusese minată şi aruncată în aer... Intelectualii erau terorizaţi cu cea mai mârşavă armă: „sub pretextul de a fi naţionalişti”. La cutare adunare toţi cei prezenţi au vorbit ruseşte, numai dl N. Testemiţanu şi-a ţinut cuvântarea în „moldoveneşte”. Însă maşina defăimărilor lucra fără oboseală, ea a măcinat cele mai preţioase cadre de intelectuali din toate republicile. Lui N. Testemiţanu i s-a adus acuza de naţionalism, pentru că devenise un rival în calea carierei bâlbâiţilor.
     În directă legătură cu cele expuse mai sus sunt ispitit să invoc aici cuvintele dlui conferenţiar Marc Ştemberg, care-i acum la o vârstă înaintată, dar continuă să lucreze la USMF:
     „Era rector tânăr şi avea un comportament adecvat faţă de studenţi, faţă de intelectualitatea aristocratică, veche, faţă de colegi. Se călăuzea de cunoscuta zicere: „Omul trebuie să fie întotdeauna corect, indiferent de circumstanţe”. Şi aşa era. Muncea de se dărâma. Avea o deşteptăciune naturală, sprijinită puternic pe morala ţărănească şi lumina cărturărească: acel grad înalt de inteligenţă îl ridica mult deasupra naţionalismului imaginar de care a fost învinuit pe nedrept. Eu lucram la Străşeni ca obstetrician-ginecolog şi, paralel, mă ocupam cu munca de cercetare. S-a bucurat când a aflat, mă încuraja, mă sfătuia ce să fac. Când a devenit rector, mi-a dat un salariu deplin la institut, explicându-mi că experienţa mea în clinică şi cea de cercetare mă fac apt de a fi un bun îndrumător al studenţilor. Şi iată că de mulţi ani sunt cadru didactic. Am scris cu un grup de autori prima carte în limba de stat - „Ginecologie neoperatorie”. De fapt, e un manual, pe care l-am dedicat memoriei acestui mare savant şi medic. Amintirea despre N. Testemiţanu e neţărmurită, deoarece dumnealui rămâne prin jertfa sa un adevărat erou. A învăţat şi a lucrat alături de ruşi, evrei, ucraineni, şi toţi îi preţuiesc în felul acesta faptele, împlinirile, modestia, mărinimia.
     Obiectivitatea şi corectitudinea sa deveniseră proverbiale: nu era omul micilor compromisuri, nu accepta spiritul de gaşcă. Le spunea la adunări studenţilor direct – iată, din cele cinci puncte înaintate de voi la adunare, doar două le pot realiza, dar trei – ba. Şi explica de ce e aşa. Vorba lui era vorbă. Cei doi fraţi Testemiţanu erau pentru multe cadre didactice ale institutului un model de consacrare medicinei, activităţii de educare a tinerei generaţii de medici. Dar cât de săritor la nevoie era: m-am adresat o dată lui N. Testemiţanu să mă ajute într-o problemă cu băiatul meu, şi D-lui m-a ajutat.
     Scriam, mai an, în revista la care lucrez „Buletin de perinatologie”, un crochiu despre N. Testemiţanu la rotunjirea celor 75 ani de la naşterea sa şi mă gândeam: cum de a putut din curtea unui simplu ţăran de la Ochiul Alb să răsară o atare figură ilustră pe frontispiciul medicinei noastre! Dacă trăia, indiscutabil, devenea în aceste timpuri democratice un minunat preşedinte de ţară!”
     Au apărut două volume consacrate celor două promoţii în care au învăţat N. Testemiţanu şi P. Testemiţanu, o valoroasă carte cu amintirile despre N. Testemiţanu a 40 de colegi şi discipoli, s-au publicat zeci de articole în presa republicii, a fost organizată la Muzeul de Istorie Naţională a Republicii Moldova (a. 2002) o expoziţie de fotografii despre viaţa şi activitatea marelui înaintaş. Şi la expoziţie, şi la conferinţa ştiinţifică din cadrul Senatului USMF a fost moderator unul din discipolii ilustrului savant – Petru Galeţchi, prim vicerector la Alma Mater. Cuvinte de înaltă preţuire pentru tot ce a dovedit să facă, să lase posterităţii Nicolae Testemiţanu au rostit în cadrul manifestărilor jubiliare din anul 2002 Andrei Gherman, actualul ministru al sănătăţii, Dumitru Tintiuc, profesor universitar, şef de catedră la Universitatea „N. Testemiţanu”, academicienii Boris Melnic, Gheorghe Palade, Gheorghe Ghidirim, Diomid Gherman, profesorii universitari Natalia Cherdivarenco, Constantin Matcovschi, Constantin Etco, Petru Iarovoi, directorul general al SCR, dl Timofei Moşneaga, viceprimarul de Drochia, ochialbeanul Pavel Postovanu etc. A fost prezentă la manifestări şi o delegaţie din comuna Ochiul Alb, în frunte cu primarul Tudor Şonţu.
     Propunerea dlui Vladimir Voronin, Preşedintele Republicii Moldova, de a institui o medalie de stat „Nicolae Testemiţanu” şi a o înmâna celor mai merituoase personalităţi din medicină s-a bucurat de încuviinţare unanimă. A fost salutată şi opţiunea, parvenită din sală, de a înmâna medalia respectivă de stat, în genere, iluştrilor feciori şi fiice ale acestui popor, indiferent de specialitatea pe care o profesează...

... Şi muntele de om se prăbuşeşte

     Promoţia de aur – aşa au rămas în istorie toţi medicii care au absolvit facultatea în 1951, din ea făcând parte şi Nicolae Testemiţanu. Şi iată că foştii colegi de facultate deciseră ca, după anumite perioade de timp, să se întâlnească, să se revadă la Alma Mater, fapt, dealtfel, devenit obişnuit la noi.
     Atare reuniuni sunt foarte emotive, ele storc uneori lacrimi din sufletele tânguioase după anii din studenţie, după tinereţea dusă de iureşul vremii.
     Întâlnirile acestea sunt organizate la un nivel extraordinar, am credinţa că nimeni, din alte profesii, din alte instituţii nu poate concura cu medicina la acest capitol. Închipuiţi-vă: comitetul de organizare funcţionează în prealabil un an de zile şi-i contactează pe toţi absolvenţii respectivi de oriunde, în orice ţară ar trăi (din această promoţie numai în Israel trăiesc 42 de persoane), adunând noian de materiale informative (fiecare în parte completează, până vine la întâlnire, un chestionar cu foarte multe întrebări).
     Atâtea destine, adrese, chestiuni hazlii – toate mai apoi alcătuiesc cuprinsul unui volum de 600 pagini tipărite. Sunt amintiri despre profesorii dragi – o întreagă galerie de personalităţi.
     N-a vrut, n-a putut să absenteze de la asemenea întâlniri nici cel care a fost odinioară şef al promoţiei – Nicolae Testemiţanu.
     El era vârful de lance al cursului. Chiar dacă acuma se simţea puţin bolnav, n-a putut rata ocazia de a-i revedea pe toţi cei cu care a împărţit binele şi răul, bucuria şi amarul în anii studenţiei romantice.
     Iată doar potenţialul ştiinţific de care dispunea promoţia: 49 de doctori în medicină, 19 profesori universitari, 4 dintre aceştia au devenit ulterior academicieni – V. Anestiadi, D. Gherman, Gh. Paladi, A. Nacu. Patru savanţi au devenit laureaţi ai Premiului de Stat în domeniul ştiinţei şi tehnicii. Era 20 septembrie 1986, o zi de toamnă însorită, defel prevestitoare de rău.
     Îmbrăţişări fierbinţi, destăinuiri sincere, zâmbete şi glume făcute delicat la adresa unora, lăsaţi în umbra destinului.
„ Cum curge vremea ca o apă,
Nestăvilită-n lunga-i cale,
Şi fiecare ceas îngroapă,
Comoara tinereţii tale”

     Cam aceste erau complimentele nerostite cu gura, dar mărturisite cu ochii, după ce legau capăt de vorbă cei care nu s-au văzut mulţi ani.
     Momentele festive, întâlnirea cu profesorii, mici rapoarte ale fiecăruia: unde lucrează, câţi copii are – erau cele două momente peste care nu se trecea.
     S-a ridicat şi el, un munte de om cu privirea blândă, profundă, cu o încercare de zâmbet sub musteaţă, cu acel timbru plăcut al vocii, cu dicţia sa clară, calmă: „Pe mine toată viaţa m-a urmărit un gând – noi nu ne iubim, în măsura care se cuvine, poporul, avem multe datorii neachitate faţă de ţărani”.
     S-au fotografiat cu toţii în curtea universităţii, cineva a propus să facă o imagine aparte cei care au participat la călătoria ceea vestită (pentru ei) în Moscova, Leningrad, Kiev. Au glumit, şi-au amintit de multe fapte, ghiduşii hazlii, căci erau tineri şi frumoşi pe atunci. Acum rămaseră, vorba unui mucalit, numai frumoşi!
     Au pus muzică de dans, au vrut cu toţii la „bătrâneţe” să facă ce-au putut la tinereţe, de, inima e veşnic tânără...
     Dar iată că, la un moment dat, Nicolae Testemiţanu se opreşte, îşi priveşte de sus, cu ochi puţin speriaţi partenera de dans, se apleacă, mai precis, se lasă în jos, vrând parcă să-i sărute mâna doamnei. Şi muntele de om se prăbuşeşte, curmând, subit, veselia...
     Se aud răcnete de spaimă, se reped cu toţii la el, încearcă să facă ceva, pentru a-l salva. Dar nu se mai poate face nimic. Inima bărbatului falnic încetase să mai bată...
     Ceva de nedescris: peste acea sală căzuse nourul de plumb al durerii, peste acele feţe căzuse ca o grindină rece spaima sinistră. Numai el, marele Om, stătea întins pe podea, cu faţa sfioasă, întristată, liniştită. Pentru el, socotelile cu această lume erau toate achitate.
     A murit inexplicabil, la doar 59 de ani, soţia nu a permis să i se facă autopsia: „La ce bun? – a zis ea. – Doar toată lumea ştie: nu l-au omorât colegii, l-au omorât cei mari şi tari de la conducere!”
     Aceasta era convingerea ei, care avea, se vede, probe sigure, dovezi grăitoare. Doar a fost mereu alături de el, i-a cunoscut lacrima şi durerea, i-a sprijinit visul şi cutezanţa. Cel care nu se mai sătura de viaţă, de oameni îşi luase zborul spre tărâmul tăcerii veşnice. Şi numai ea, Liuzica sa, îi tot vorbea, cercând al deştepta: „Doamne, de ce-ai făcut aşa?”
     Peste câţiva ani, obosită de povara pierderii irecuperabile a soţului iubit, apăsată de durerea tristeţii, a decedat şi ea. De fapt, s-au tot dus, în trei ani consecutiv, unul după altul, moş Andrei, Nicolae, Petrică, Ludmila. Un lanţ al durerii...

A rămas în legende...

     E bine când legendele se nasc din realitatea pură... S-a întâmplat odată şi un asemenea caz: venise ministrul Testemiţanu la baştină cu familia sa în concediu. Şi într-o zi apare la cârmuirea gospodăriei cu feciorul său Andrei, adolescent pe atunci. Vine şi-l roagă pe preşedintele gospodăriei colective să-l asigure cu un mijloc de transport pentru a se deplasa până la Drochia (8 km). Tocmai în clipa ceea nu era nici o maşină la îndemână – doar un camion se afla vizavi de cârmuire. „Avem doar acest camion, dacă aţi mai putea aştepta, am mai găsi ceva”, - se îndreptăţi preşedintele gospodăriei agricole Postovanu.
     - Nu-i nimic, e bun şi acesta, - zise N. Testemiţanu, urcând tot atunci în caroserie. Feciorul dă să urce şi el după tatăl său, dar acesta îl opreşte, spunându-i:
     - Tu, Andrieş, du-te în cabină, căci eşti fecior de ministru şi trebuie să mergi acolo. Eu sunt fecior de ţăran şi de aceea am urcat în caroserie. Altfel consătenii mei nu vor înţelege cine-i fecior de ministru şi cine de ţăran...
     Consătenii îl numeau „ambasadorul nostru la Chişinău”. Deci, pe lângă acea funcţie oficială de străjer al sănătăţii, mai avea şi una neoficială; nu se ştie la care ţinea mai mult. În cazul dat, satul punea în cuvântul acesta – ambasador – mult mai mult sens decât el poate cuprinde. De era vorba de includerea în plan a unei construcţii pentru sat, de trimis la lecuire pe cineva, de unele probleme de ordin spiritual, material – totdeauna îl căutau pe Nicolae Testemiţanu, cum le plăcea permanent să-i zică. Cuvântul ambasador includea şi exprima nemărginita stimă pe care satul o nutrea faţă de acest om deosebit. Repet: prin părinţii săi, el vedea şi simţea toată bucuria şi suferinţa satului, prin mijlocirea consătenilor – vedea şi simţea pulsul republicii.
     Nu degeaba dumnealui, chiar dacă era decorat cu ordine, medalii, totuna spunea că cea mai scumpă decoraţie a sa consideră titlul de „sătean de onoare”, fiind mândru de ochialbenii săi.
     Nu am nici o îndoială că, prin atitudinea sa faţă de baştină, de ţărani, dumnealui a fost un om incomparabil. A avut o atitudine complet sinceră şi admirativă faţă de ţăranul moldovean, străduindu-se să-l ajute, să-l sprijine permanent şi în toate. Mai ales, în asistenţa medicală, domeniu pe care l-a profesat o viaţă. Bine a spus cineva: Nicolae Testemiţanu purta în suflet strămoşii, fără a trebui să-i caute prin cărţi. Ne-am pornit mulţi de prin sate la carte, dar puţini, vai cât de puţini, am rămas până la capăt fideli baştinei, idealului de eliberare a acelei „tălpi a ţării” de apăsare şi nedreptăţi, de obscurantism şi rătăciri politice. Apoi ne mirăm şi ne văicărăm că, iată, satul votează regresul, trecutul, în loc să aibă o privire semeaţă în viitor. De unde să o aibă, dacă e lăsat în voia sorţii?!
     Profesorul Nicolae Testemiţanu nu şi-a călcat cuvântul, nu şi-a trădat avântul din suflet pentru a face cât mai mult bine sătenilor. Dumnealui ţinea în prim-plan cercetarea localităţilor rurale, îi avea mereu în faţă pe ţăranii de la care s-a rupt, dar nicicând nu i-a uitat. A rămas, până la urmă, fidel, neclintit „idealului său ţărănesc”, creând un sistem de organizare a asistenţei medicale rurale, lucru pe care nici până la el, nici după, nimeni nu l-a mai făcut.
     Satul de multe veacuri, cum spuneam, a trăit şi a murit fără de medici, atare specialişti au apărut extrem de târziu în aşezările noastre rurale. Sunt grăitoare în această privinţă cuvintele marelui istoric român Nicolae Iorga, care a observat cu pătrundere: „Mult timp medicina s-a făcut pe spinarea noastră, dar nu de către noi... Medicina venea pe vremuri la noi ca să lecuiască pe domni..., a plecat de la domni, a trecut pe la boieri, a ajuns la târgoveţi, fără să fi ajuns, însă, la ţărani, şi când va ajunge şi acolo, atunci va porni o eră nouă”.
     Destinul lui N. Testemiţanu a coincis cu naşterea unei atare ere, când toţi oamenii, inclusiv cei de la sate, aveau acces la medicină, dar nici pe departe această asistenţă medicală acordată lor nu este egală cu cea de la oraş. Chiar şi pe timpuri, când modul sovietic de viaţă era hiperbolizat, răslăudat, ţăranul rămânea doar faţă în faţă cu un felcer, rar când cu un medic... De asistenţă medicală specializată în condiţii rurale – nici vorbă. La oraş, poftim, ai intrat în clinică, ai fost consultat şi îndreptat la specialişti cu profil respectiv, care cunosc fundamental domeniul.
     Deci, pe-această fâşie de pământ dintre Prut şi Nistru a venit la momentul oportun Nicolae Testemiţanu, care din toţi porii sufletului, ai dorinţei sale de a face bine, a dorit să aducă medicina specializată la ţară, să aibă şi bieţii ţărani asistenţă medicală de aceeaşi calitate ca şi târgoveţii. Lucru nobil, de mare rezonanţă socială, cu bătaie lungă în timp şi spaţiu. Dar, vai, cât de greu e a-l face.
     Până a ajunge la fondarea acelui sistem, care i-a înveşnicit numele, i-a tot apropiat sufletului său pe aceşti trudnici ai ogoarelor. Era deja medic-şef la SCR, rector, apoi ministru, şi totdeauna a avut cuvinte calde, mângâietoare, încurajatoare pentru ţărani. Îi vedea permanent obidiţi şi-i venera ca pe nişte sfinţi: atâtea secole au tot orbecăit ei prin întuneric, atâtea nedreptăţi i-au însoţit prin ani.